Unde sunt romaşcanii duminica?
O zi de duminică poate fi deprimantă pentru cei acei romaşcani mai sensibili. Cenuşiul cerului, acoperit de norii care nu mai vor să aducă zăpada, alăturat clădirilor parcă mai triste şi, parcă părăsite, induc o stare de pustietate şi tristeţe. Dacă în timpul săptămânii forfota cotidiană ne face să trecem mai uşor peste cenuşiul vremii, tulburările vremurilor şi recile clădiri, duminica, ziua de odihnă, parcă scoate în evidenţă o altă faţă şi o altă personalitate a cetăţii şi a locuitorilor ei. Pare a fi acea lume zugrăvită de Horia Aramă în „Planeta celor doi sori”, liniştea duminicală versus agitaţia din timpul săptămânii.
„Nu am mai fost în Roman de peste 7 ani şi, speram să găsesc mai multe lucruri bune. Am rămas dezamăgită când am descoperit, în momentul traversării centrului oraşului la pas, aşa, ca în tinereţe, un oraş dominat de farmacii şi săli de jocuri de noroc pompos botezate cazinouri. Parcă e mai curat oraşul faţă de cum l-am lăsat când am plecat. La prima vedere nu sunt mari schimbări”, ne-a declarat o femeie întoarsă în Roman, la părinţi, tocmai din îndepărtata Canadă, după 7 ani.
La bazarul de vechituri se mai găsesc peşti de sticlă colorată
Mulţi romaşcani sunt în fiecare dumincă prezenţi la biserică pentru a-şi regăsi echilibrul spiritual în această lumea agitată de scopuri, poate meschine, poate doar materiale şi mult prea puţin spirituale. Credincioşii ortodocşi au analizat împreună cu preoţii poate primul feed-back al minunilor lui Isus, tratarea leproşilor. Din 10 leproşi trataţi miraculos doar unul singur (10 %) a mulţumit pentru tratament, exact acelaşi procent ca şi în zilele noastre când pacienţii se întorc sănătoşi în spitale pentru a le mulţumi doctorilor pentru munca depusă. Posibil să existe un procent mai mare al celor care mulţumesc dascălilor pentru munca depusă în anii de şcoală pentru a transforma copiii în oameni mari. Mai găsim romaşcani duminica în piaţă şi în bazarul de vechituri. Unii îşi fac cumpărăturile săptămânale, alţii doar cască gura, iar câţiva sunt în căutare de chilipiruri. În această mare aglomeraţie din bazarul de vechituri ies în evidenţă acei bătrâni ce-şi „scot” propria istorie spre vânzare. Tablouri vechi de autori de cartier uitaţi pe nedrept de istorie tronează alături de un magnetofon Mayak şi de mileuri şi „regele apartamentelor” din anii 80 – bibelou tv: peştele de sticlă colorată.
„ Am o pensie mică şi sunt bolnav. Am muncit 43 de ani pe şantierele din toată ţara. Femeia mi-a plecat „la Domnu” când credeam că o să ne bucurăm împreună de o pensie lungă. Da, am şi copii, doi băieţi, plecaţi departe de casă, unul în Australia, iar celălalt în Irlanda. Nu i-am mai văzut de 5 ani. Mă sună rar. Nu-mi trimit bani pentru că le este frică să nu reiau păcatul tinereţii: darul suptului”, povesteşte, stând ghemuit lângă cuvertura plină de vechituri întinsă pe trotuar, Mihai M. de 71 ani.
După debutul crizei economice au „reînviat” magazinele „second-hand” care, duminica sunt la fel de vizitate ca lăcaşurile de cult. O haină de iarnă vândută la kilogram, cămăşi puţin roase dar de calitate, o rochie ce încă mai este la modă pot aduce o îmbogăţire a garderobei cu un efort financiar mic. Centrul nou, „groapa”, unde în urmă cu 15 ani forfota sutelor de oameni aflaţi la cumpărături anima şi duminica peisajul urban este acum un loc liniştit, parcă pustiu. Puţini trecători se întorc spre case după ce au vizitat piaţa centrală.
Ceaţa dintre ape
Frumosul oraş Roman este ascuns privirilor de la distanţă de ceaţa de pe văile celor două râuri ce-l străjuiesc, Siret şi Moldova, oferindu-se ochilor celor aflaţi în tranzit doar după traversarea apelor. Străzile pustii, trotuarele goale, ceaţa rece, blocurile gri sau colorate dar totuşi triste, dau impresia unui oraş adormit, un oraş care, în cea mai optimistă părere, se odihneşte pentru o nouă săptămână de lucru. La orele prânzului şi crâşmele erau pustii cu doi trei clienţi căzuţi pe gânduri cu privirea pierdută în ceaţa ce cuprinde oraşul. Mai multă agitaţie am găsit în speluncile din zona pieţelor romaşcane unde se vorbea tare şi cu patimă în faţa adălmaşului. Aici l-am întâlnit şi pe nea Costică, pensionar supărat doar pe „prostia oamenilor”. El ne-a povestit cu umor cum era pe vremea comuniştilor lăudat la fabrică. Era lăudat că muncea toată ziua de curgeau apele pe el dar, muncea nu pentru producţia fabricii ci pentru comenzile primite personal. A meşterit chiar şi pluguri pentru consătenii săi, a scos pe poarta fabricii balamale, zdrobitoare ce sunt funcţionale şi acum după 30 de ani de utilizare şi, ce mai la deal la vale, orice comandă era onorată. Şi, în tot acest timp planul fabricii era realizat. Râde. „Am muncit din „greu” dar pentru mine. Ieşeam pe poarta fabricii făcându-mi câte o cruce mare cerând ajutorul Celui de Sus pentru a mai putea fura şi a doua zi. Mereu m-a ajutat Dumnezeu!”, zice nea Costică parafrazându-l pe poetul Eminescu: „Religia, o frază de dânşii inventată” completând sec: „Una e credinţa şi altă afacere e religia!”. Am plecat din zgomotoasa crâşmă pentru a căuta alte locuri în care romaşcanii îşi petrec duminica. La retorica întrebare: „Unde sunteţi duminica romaşcanii mei?” primim totuşi un răspuns: „La mall, omule! La Iaşi sau la Bacău!”
Dan VASILIU