Tata, ultima poveste (III)

30/05/2019

Doctor MIRON ITZHAK Psiholog principal clinician cu drept de supervizare

Pe prima mea prietenă am refuzat să o invit la mine acasă ca să nu le cunoască pe mama și bunica și să nu știe că părinții mei sunt divorțați. Îi povesteam că tata are afaceri în străinătate și când se întoarce o voi invita acasă. Și armata am făcut-o destul de greu. Am simțit că nu pot să accept autoritatea armatei pe care ei o exercitau și mă confruntam cu comandanții mei. Această confruntare despre autoritate era simbolul meu de răzbunare față relația băiat-tată, când tata reprezintă forma autoritară. Dar dacă eu nu știam despre asta, nu puteam să o accept. La vârsta de 22 de ani și jumătate am hotărât să mă căsătoresc. Lam invitat și pe tata. El s-a bucurat și a ajuns la nuntă. Dar, m-a așteptat o surpriză foarte neplăcută: am plecat cu toată familia la aeroport, cu mașinile. Când a venit, eram atât de emoționat! Nu-l văzusem de 15 ani! L-am îmbrățișat și el s-a uitat la mine și cu o voce rece îmi spune că valiza cu cadourile s-a pierdut. Eu, eram atât de fericit să-l văd, că i-am zis: Ce contează cadourile dacă tu ești lângă mine? Ca recompensă, ne-a spus în acea seară că s-a hotărât să ne cumpere un apartament de cel puțin trei camere. După luna de miere, o să ne vedem și o să cumpere. Pe baza acestei promisiuni am fost atât de fericit că mi-am zis că uite, la urma urmei, tatăl meu contribuie material la o nevoie existențială. Aici intervenea și mândria mea că am un tată puternic care o să ne ajute și o să fiu și eu într-o notă superioară. Au trecut nunta și luna de miere, l-am căutat în tot Israelul ca să aflu mai târziu că s-a întors pe ascuns fără să-și îndeplinească promisiunea. Ani de zile am refuzat să discut cu el, primeam scrisori de la el cu alte promisiuni și cu justificări de ce n-a ajutat, și eu, de fiecare data, parcă în mod inconștient acceptam propunerile lui, mă deschideam din nou către el, dar, când trebuia să-și îndeplinească misiunea până la capăt, nu făcea nimic. Între mine și tata a fost o directie continua, unică, până la sfârșit: el promitea, îmi spunea cât îi sunt de drag, cât vrea să ajute și cât trebuie să mă ajute. Eu, la începutul drumului, eram mai sceptic și el accentua promisiunile și declarațiile față de mine cotă parte cu scepticismul meu, până când cedam și atunci abia așteptam ca promisiunea să se îndeplinească. Putea să fie o promisiune ca de exemplu, să-mi trimită bilete să ajung în țara lui, să mă ajute cu deschiderea cabinetului, altele. Când venea ziua să le îndeplinească, el găsea o justificare ilogică și își călca cuvântul. Când am fost în anul 2 de facultate și am învățat despre mecanisme de apărare, unul dintre mecanismele cele mai distructive a fost atunci când o mama își cheamă copilul mic către ea, îi promite iubire, grijă, iar copilul, atât de dornic să fie iubit, venea către maică-sa cu toată inima. Dar când se apropia mai tare, ea se întorcea de la el și îi spunea: nu meriți iubirea mea iar în cazurile mai extreme îi spunea pupă-măn …! La un moment dar, s-a îmbunătățit situația mea profesională și personală și tata a început să bată apropouri că vrea să facă un efort să-l aduc în Israel. Mai mult decât asta, să-I găsesc oameni de afaceri să poată să deschidă o firmă în Israel. Așa am făcut, l-am ajutat fără să primesc nimic. Mult timp a stat la mine și a profitat de toate instrumentele de birotică să poată face el afaceri pe spatele meu. Niciodată nu mi-a oferit vreo sumă de bani sau vreun cadou pentru a mă recompensa. Dar faptul că era tatăl meu mi-era destul ca să pic pe aceeași idee să fiu de acord să-l ajut, pentru că astfel, mă ajut pe mine. Într-o zi, am ajuns să-l vizitez în țara, unde locuia, așteptasem ca toți să meargă la culcare și eu am rămas cu el să jucăm șah. Am terminat jocul, i-a fost foarte ciudă că a pierdut în fața fiului său și i-am spus: Tata, sunt fericit că am ajuns până aici, să putem discuta și noi și să ne spunem ofurile noastre. Am fost toată viața naiv să cred că într-o zi o să putem avea o discuție liberă și sinceră. Atunci, s-a uitat la mine și mi-a pus: Îmi pare rău, eu nu sunt dispus să redeschid trecutul. Este mort și să trăim prezentul. Când am încercat să trag de el și să întreb ce l-a convins să se poarte cu mine așa cum s-a comportat, el mi-a spus că merge la culcare și noapte bună. Atunci am rămas orfan, în acea zi, am știut că vorbele care ar fi putut să fie între noi niciodată nu vor fi spuse. Că nu voi primi vreun răspuns cu privire la cum și de ce s-a purtat așa cu mine. Au trecut zeci de ani de când m-am născut. Am făcut lucruri bune și mai puțin bune. Am avut o viață complexă. Din ziua când m-au anunțat că tatăl meu a murit și până astăzi, încerc să mă adun și să văd ce sentimente, ce fel de persoană s-a creat în mine. Un lucru pot să spun: toate conceptele reale bazate și pe literatură și pe filme, că moartea unui om important ca tatăl tău, trebuie să lase sentimente de toate felurile nu sunt adevărate. Cuvântul tată, conceptul de tată nu mai trebuie definit doar prin faptul cine te-a făcut. Poate cel mai apropiat de acest cuvânt – tată, este omul care a contribuit pozitiv cel mai mult față de tine: material, în direcția cognitivă, psihologică, a fost empatic cu tine, a știut să te alinieze când ai căzut și a făcut aceste lucruri o perioadă destul de lungă de viață cât să lase amprente în personalitatea ta. Cazul tatălui meu a fost, poate, unic (cum fiecare crede că are un caz unic). Contribuția lui este incontestabilă până la vârsta de 8 ani. Dar după… mi-a hrănit comportamentul și personalitatea mea prin iluzii, manipulări și altele. Dacă vreau să mă uit la partea plină a paharului, pot spune că și relația fantezistă pe care am avut-o cu el, m-a adus să fiu unde sunt astăzi. Dar, să nu uit, că pe parcursul vieții mele, datorită acestei relații, traversarea și procedura au fost mult mai grele, mai complicate, ca să nu mai spun că în present și viitor, faptul că iluziile nu te pot duce până la magazin și trebuie să ai o bază reală, mă duc la confruntări permanente și conflicte interioare și exterioare puternice. Poate unii dintre voi care citiți acest articol, o să gândească și la acest concept, de tată, și o să fie un pic mai înțelept, în a fi un tată adevărat, nu unul fantezist.