WOLFGANG , analiză psihologică și cronică teatrală (II)

09/05/2018

* Doctor MIRON ITZHAK
Psiholog principal clinician cu drept de supervizare
WOLFGANG, o piesă scrisă de Yannis Mavritsakis, jucată pe scena Teatrului Tineretului din Piatra Neamț în regia lui Radu Afrim.
Aceasta este piesa de la care am pornit să scriu prezentul material.
Interesant este să continuu să vă povestesc despre această fetiță care a dat după 10 ani un interviu emoționant în care a declarat că ea se simte în continuare ca o fetiță răpită, societatea o condamnă, sunt foarte multe prejudecăți față de ea, dar, cel mai important lucru care a zis, este acela că ea simte o compătimire și un sentiment pozitiv față de răpitor. Lucru care, în știința psihologică nu este surprinzător. Se numește sindromul Stockholm. Acest sindrom a intrat în dicționarul psihologic în anul 1973 când o grupă de bandiți a răpit 4 persoane care lucrau la bancă timp de 5 zile. După ce au fost eliberate, majoritatea dintre victime au făcut mărturii pozitive despre răpitori. Au spus că s-au comportat foarte frumos, le-au oferit chiar libertate, una relativă și au rămas cu un sentiment foarte puternic față de ei. Explicația psihologică arată că un om care se află într-o stare de risc puternic, dacă persoanele care le-au suspus acestui risc s-au purtat totuși, frumos, și i-au ajutat să supraviețuiască, le datorează viața răpitorilor și din această cauză au rămas cu sentimente pozitive.
Revenind la relațiile dintre răpitor și victima sa. Clar că a fost o relație patologică, de o inter-dependență puternică, de abuzuri psihologice și sexuale, minciuni și promisiuni fantastice legate de un viitor frumos împreună. Ca să îi cumpere un pic sufletul, îi cumpăra din când în când îmbărăcăminte intimă dar, în aceeași linie o forța să facă lucruri sexuale perverse. (În povestea adevărată există bănuieli că Wolfgang și-ar fi adus și prietenii să abuzeze de corpul fetiței). Cercetările psihologice au încercat să verifice personalitatea fetiței și a bărbatului care a răpit-o.
Este vorba despre o fetiță de 10 ani în faza de pubertate, cu o nevoie puternică de iubire și cu multe fantezii erotice pe care le-a început când era alături de mama ei și când se distrau în barul din cartier.
Răpitorul, care era vecin și care știa și el despre petrecerile mamei cu fetița, folosește aceste întâmplări pentru a o răpi și a o duce în casa lui ca să facă cu ea tot ce vrea el. La el, se transformă iubirea și necesitatea, în idealizarea iubirii. El crede că poate, dacă o s-o aibă la el închisă și dacă o să-i cumpere lucruri, o s-o poată folosi sclavă și sexuală și pentru curățenie și alte lucruri. Bărbatul, care era frustrat că a ajuns la o vârstă și nu s-a căsătorit, stresat de mama lui, își caută o iubire ideală, obsesivă, într-o fetiță de 10 ani. Se simte aici o tulburare de personalitate narcisistică cu elemente de sadism și cu border-line clar.
Legat de piesă. Regizorul Radu Afrim a vrut să arate foarte multe lucruri în ea. A dus-o la extremitate și la o exagerare a tuturor simțurilor, muzică și efecte electronice gălăgioase, luminile, îmbrăcămintea, scena și agresivitatea puternică pe tot parcursul piesei. În psihologie, există o cercetare care ne arată că efectul și influența cea mai puternică asupra publicului este atunci când îl lași pe spectator să ajungă el la concluzii și să simtă un sentiment puternic legat de ce a vrut regizorul să arate. Când îi impui concluziile prin efecte secundare, este posibil ca într-adevăr, la început, spectatorul să fie afectat dar să uite repede sau să-și pună vată în urechi și să nu accepte direcția impusă. Din păcate, așa s-a întâmplat. Poate că Teatrul Tineretului se adresează grupei de 16-30 de ani (și nici acolo în întregime, pentru că sunt persoane cărora nu le plac elementele gălăgioase care le distribuie atenția). Efectele luminoase și musicale electronice nu doar că nu au servit piesa, ci au stricat ideile fantastice pe care dramaturgul a vrut să le arate. Cum ar fi: problemele de libertate, prejudecățile și faptul că și noi suntem răpiți în toate instituțiile societății.
Nu vreau să vorbesc despre jocul actorilor, pentru că au fost momente dramatice și frumoase în care actorii au arătat profesionalism. Dar, în mare parte, s-a exagerat și s-a dus spre extremitate.
Dacă puteți merge la această piesă, fără prejudecăți, și să vă puneți o piele de elefant și vată în urechi, v-o recomand foarte mult! Dacă nu, mai bine stați acasă.
Dedic acest articol prietenului meu bun Arie Katzir din Israel, care citește cu mare interes toate cronicile teatrale