* Doctor MIRON ITZHAK
Psiholog principal clinician cu drept de supervizare
Unul din pacienții mei m-a întrebat ceva ce pare simplu, dar nu e deloc simplu: De ce trebuie să vorbim, de ce trebuie să comunicăm? (vorbim și comunicăm nu sunt sinonime; au o legătură strânsă dar nu se intersectează neapărat).
A vorbi înseamnă sunete codate care creează un cuvânt. După cuvânt există propoziția iar cel mai mic sunet codat este silaba și înaintea ei este litera. Iar înainte de toate este onomatopeea.
Când vorbim, putem vorbi și cu noi înșine, nu neapărat cu altă persoană. Putem să vorbim cu o persoană virtuală sau cu Dumnezeu.
Comunicarea însă, se definește altfel. În acest caz, cel puțin două persoane comunică între ele prin mai multe mijloace, inclusiv tehnice. Unul din este verbalizarea. Există și comunicarea non verbală prin mișcările corpului, comunicare prin scris, prin alfabetul morse, on line etc. Nu intrăm în aceste detalii pentru că nu ele fac obiectul acestui articol.
Deci, de ce este nevoie să vorbim, să comunicăm? Revenind la pacient, pot spune că îi era greu să comunice cu lumea din jurul său, preferă să fie mai tăcut, să observe și mai puțin să fie emițător.
Yung a s-a referit la această problemă de vorbire, de comunicare, când a definit persoane cu dificultăți de comunicare ca fiind persoane introvertite. Dar, nu neapărat trebuie să fie o asemănare între persoane introvertite și extrovertite, cu persoane care tind să vorbească mai puțin și au mari probleme în comunicarea verbală.
Cu alte cuvinte trebuie spus că una din cauzele deficitului de comunicare este latura genetică, moștenirea acestei trăsături de la un părinte sau de la o rudă apropiată. O altă cauză care a creat persoane cu probleme în comunicare și vorbire vine din timpul copilăriei, când, persoana, încă de mica, a văzut și a simțit că o comunicare prea largă îl dezavantajează.
Unul din pacienții mei mi-a spus odată, că tatăl lui i-a zis: Înainte de a spune ceva, gândește-te bine ce vrei să spui, și doar când ești sigur pe cuvintele tale, atunci să le scoți. Bineînțeles că acel copil s-a interiorizat foarte mult, i-a fost foarte greu să pronunțe cuvinte, pentru că se gândea tot timpul la ce spusese tatăl său, aceea de nu scoate pe gură vreo prostie, vreo perlă. Acel copil stătea, observa, medita, analiza, dar când era vorba să transmită ceva, se oprea.
Freud a fost primul care s-a ocupat cu conștientul și subconștientul. În direcția lui, tot ce este văzut și transmis, este în conștient. Sunt foarte multe lucruri care sunt în apropierea conștientului ( nu în conștient încă, dar nici în subconștient), care, din unele motive cum ar fi rușinea, lipsa încrederii, ezită să le scoată și rămân undeva în aer; nu dăm prea multă atenție la aceste lucruri, care sunt foarte esențiale.
Așa se întâmplă când un copil cu lipsa de încredere și cu o timiditate mai mare, renunță să spună lucruri care îl apasă, pe care el le simte utile pentru a le scoate afară, dar nu poate s-o facă. Aici mă refer la foarte multe aspecte, de pildă unele care îl deranjează în legătură cu alții sau cu persoana din față, de lucruri pe care are nevoie să le obțină dar nu are încredere să spună că are nevoie de ele, și atunci rămâne dezamăgit de el că nu a reușit să spună ce trebuie să spună și, în acest caz, frustrarea crește.
Această frustrare se acumulează în el, dar va veni o zi când el o s-o scoată în totalitate ca semn de răzbunare sau ca manifestare a neputinței de a fi controlat situația. Sunt manifestări care pot să devină foarte riscante, pentru că atunci starea de agresivitate crește foarte mult.
Sunt copii (pot fi și adulți) la care lipsa de încredere în a spune ceva, de a vorbi, duce la două elemente de deviere: minciuna-mitomania; furtul. Copilul obține ce are nevoie pe căile lui ocolitoare, fără să comunice și fără să ia în calcul nevoile altora.
Astfel de copil, lăsat în pace în banca lui în clasă și fără să beneficieze de vreo atenție din partea învățătoarei/profesorului, se simte din ce în ce mai prost, mai eliminat, mai izolat.
Unii din copii își strâng toate forțele și încearcă prin forța fizică să obțină ce au nevoie de obținut: statut, informații, plăcere și putere.
În cazul acesta, copilul cu forță fizică puternică poate obține aceleași câștiguri prin faptul că are această putere. Alții folosesc mijloace diferite, cumar fi s-o facă pe clovnul sau să se dea bolnav.
Vârsta adolescenței aduce la copiii tăcuți și marginalizați alte mijloace de afirmare, de regulă superficiale, care îl ajută foarte mult: alcoolul, droguri sau deviere psihopatică. Băutura, în lume, și mai ales în România este calea cea mai ușoară prin care se pot obține unele stări, lucruri. În egală măsură, și țigara.
Într-o zi, într-un bar din cartier, se adună copiii respinși, care nu își găsesc drumul în societate și care, la o parte din ei, comunicarea este minimală. Acolo, după 2-3 pahare, încep să se simtă mai bine, mai deschiș si surprinzător, mai comunicativi și mai luminați. Cum explicăm acest fenomen, că alcoolul deschide sufletele copiilor, adolescenților și adulților? În plan fizic, este vorba despre dezinhibiția scoarței cerebrale sub influența factorilor externi agresivi, cum este alcoolul.
Explicația mai populară spune că în fiecare om, de la vârsta de 3 ani și jumătate, din momentul în care memoria a început să se dezvolte, fiecare din noi creăm mecanisme de apărare în fața riscurilor fizice, naturale dar și sociale. Sunt o grămadă de mecanisme de apărare ( o să vorbim separat despre ele în următoarele articole) care îl ajută pe om să supraviețuiască.
Exemplu: o doamnă a plătit mai mult decât trebuia, pentru un taxi; doamna folosește mecanismul de apărare care se numește proiecție care spune că eu nu sunt de vină cu nimic, alții sunt. În acest caz ea se protejează. Această doamnă, când iese din taxi îl acuză pe soțul ei că el este de vină că ea a plătit mai mult.