La plecarea Părintelui Iustin plâng oamenii şi se veselesc îngerii.
La plecare Părintelui Iustin se aprind candele în biserici, dar mai ales se aprind candele în suflete. Cine l-a cunoscut, măcar o singură dată, are o lumină de sprijin în lumea asta şi în lumea de dincolo.
A făcut din rugăciune o potecă pe care mulţi oameni care rătăceau şi-au găsit sens vieţii.
A fost închis de oameni, în închisori vremelnice, pentru a putea vorbi de libertate ca răspuns al dragostei lui Dumnezeu.
De asta, răspunsul Părintelui Iustin la orice încercare a vremurilor, a clipei, a vieţuirii între semeni a fost unul singur: Dacă iubeşti pe Dumnezeu, cu dragoste netulburată de interese, orice piatră care te loveşte se preschimbă în floare, în duh.
S-a bucurat de fiecare încercare a istoriei, a vieţii ca de un semn al dragostei şi cercetării Duhului Sfânt.
Nu a trăit ca părinţii din pustie, departe de oameni, ci s-a îngropat în oameni pentru a face din pustia vremurilor şi a istoriei un loc suportabil.
A trăit între oameni iubindu-i până la capăt.
Viaţa Părintelui Iustin poate fi adunată sub câteva adevăruri verificate continuu de la întemeierea Bisericii lui Iisus Hristos:
Câtă luciditate, atâta sfinţenie;
Câtă sfinţenie, atâta putere;
Câtă putere, atâta credinţă;
Câtă credinţă, atâta omenie.
Adrian Alui Gheorghe