Perioada aceasta poate fi subdivizată în trei etape:
1. Perioada anilor 1948-1953, când criticul, deși raliat noului regim, este îndepărtat de la catedră, dar numit director la Institutul de Teorie Literară și Folclor, creat special pentru el, devenit după 1965 Institutul de Istorie și teorie literară „George Călinescu“. Devine membru al Academiei Republicii Populare Române în 1949.
2. Perioada 1953-1956, anii destalinizării hrușcioviene, în care însă România lui Gheorghiu-Dej nu se grăbește să urmeze exemplul Moscovei. Aceste evenimente politice îl găsesc pe Călinescu în faza încercării de creație a unor opere în stilul epocii, dar limbajul trădează imposibilitatea unei adaptări totale la stereotipiile din limba de lemn. În anul 1953 îi apare romanul „Bietul Ioanide“ iar începând cu 1956 revine în publicistică printr-o rubrică permanentă („Cronica optimistului“) ținută în săptămânalul cultural „Contemporanul“.
3. Începând cu anii 1955-1956 și până la moarte (12 martie 1965) se va bucura de aprecieri exclusiv pozitive pentru angajarea civică și activitatea de intelectual democrat din perioada interbelică. Își retipărește aproape întreaga operă, cu excepția „Istoriei literaturii române“, republicată în anii ’80 de asistentul său, devenit între timp profesor, Alexandru Piru. Este înconjurat de onoruri, este premiat și omagiat. Internat, în noiembrie 1964, cu diagnosticul ciroză hepatică se stinge din viață pe 12 martie 1965, lăsând în urmă, așa cum avea să puncteze Geo Bogza „o operă fundamentală pentru cultura poporului român“.
A fost liderul unui partid de buzunar, Partidul Național Popular, care prin fuziuni succesive a intrat în Partidul Comunist. Inițial această funcție i-a fost propusă lui Lucian Blaga de Ana Pauker și Gheorghe Gheorghiu Dej, dar, pentru că acesta a refuzat, a fost îndepărtat de la catedra de filosofie a Universității din Cluj și numit bibliotecar la BCU, filiala Cluj.
În 1946 George Călinescu a fost ales deputat în parlamentul României în circumscripția Botoșani, și reales în toate legislaturile, până la moarte. Aflat în spital, la sfârșitul lunii ianuarie 1965 a primit delegația circumscripției electorale Răcari, alegătorii propunându-l candidat în Marea Adunare Națională.
După 1989 activitatea sa publicistică postbelică este pusă sub semnul întrebării, Călinescu fiind acuzat de colaboraționism de către anumiți autori, inclusiv unul dintre foștii săi asistenți, Adrian Marino. Aceștia încep un veritabil proces de presă George Călinescu, o controversată reevaluare a operei și vieții sale.
Dan D. IACOB
