*Recunoscut ca poet național în astropoezie, profesorul Tit Tihon ne-a trimis la redacție următorul text despre tripla lansare de carte pe care o va avea vineri, 20 mai, la Muzeul de Artă Roman
Am fost răstignit, dar am înviat, reîncarnat în Constelația Berbecului, pentru o viață necunoscută din univers. Mulțumesc lui Dumnezeu, dar în mod deosebit zeului Enki, care poruncă mi-au dat, să înțeleg pământenii de pe a treia planetă de la soare, cărora le închin rugăciunile, seară de seară, în viața cea nouă din localitatea „Orașul“.
Cartea răsfoiește sufletul meu de muritor, ducând în spate crucea vieții, povestind întâmplări și personaje, care sunt pur întâmplătoare cu cele reale. Dacă, unele personaje vor crede prin absurd, că se recunosc printre întâmplările sf, este pur și simplu o închipuire a sufletelor lor chinuite de invidie. Să-mi fie iertat gândul meu rătăcit printre nebuloase!
Constelația Berbecului, m-a pogorât în balanța ascendentului, să cântăresc pe talerele vieții și cele zece porunci creștine, lăsate moștenire până la judecata de apoi. În înaltul luminiș al soartei, steaua vieții fiecăruia dintre noi, tremură prinsă pe o pânză de păianjen, unde marginalizarea și abuzul de putere se ascund într-o gaură de vierme, dacă vreți poate fi și cu păr. Niciun pământean nu trebuie să uite că pedeapsa divină, va veni tocmai atunci când se va aștepta mai puțin.
Când mă gândesc la creta de pe tablă, pe care am închinat-o elevilor ca dascăl, timp de 44 de ani, bun sau rău, adulat sau contestat, invidiat sau brutalizat, nu pot să uit că toate greutățile m-au învățat să înțeleg pe traiectoriile planetelor, demnitatea umană. Nu-i pot uita nici pe colegii mei de breaslă, mai apropiați sau ignoranți, cărora le-am spus Adevărul, adevăr care uneori i-a deranjat. Și Doamne, cât de frumos ar mai fi fost, ca în situațiile controversate, când păcatul invidiei ucidea speranța, iar răzbunarea și marginalizarea, ar fi fost rezolvate amiabil și nu pe ușa din dos. Doar speranța este și va rămâne, una dintre dorințele fiecăruia în viitor, ca vremea cea lipsită de furtuna din deșert, sub razele unui soare binevoitor. Nu pot să nu îmi aduc aminte de activitățile peste program, unde elevii veneau cu zecile, sâmbătă de sâmbătă, pentru a reuși la concursurile naționale sau examene. Și mai veneau și noaptea să privească cerul, printr-un telescop demodat.
Am privit școala ca pe minunata căsuță de turtă dulce, din pădurea copilăriei existenței mele sau la biserica sfințită de Sfântul Andrei, ridicată pe nisipurile Mării Negre, care m-a aruncat în brațele științei, în dorința de a deveni doar un om, într-o lume pe care nu am înțeles-o în interiorul meu sufletesc. Anii s-au perindat, spulberându-mi visele, ca un parfum care se evaporă odată cu trecerea timpului. Mirosul cretei îmi revine, din când în când, amintindu-mi de trecutul care se estompează, la vederea ușilor bătrâne de stejar. O jumătate de secol s-au perindat în ani, cu toate cele bune sau mai puțin bune, pe drumul destinului, care mi-a fost hărăzit de ursite.
La trecerea timpului încerc să mă apropii de toate cele întâmplate, având în suflet iertarea binecuvântată de tămâia creștină, dar, din păcate, sufletul meu încă mai plânge, la amintirea rănilor dătătoare de lacrimi, pricinuite de impostorii care au trecut cu bocancii cazoni peste viața mea. Nu pot să nu îmi aduc aminte de puținii profesori răuvoitori și să-i întreb acum: «Ce ai vrut de la mine dom’le? Cu ce te-am deranjat în a ta activitate?»
Rând pe rând, steaua fiecăruia dintre noi va răsări acolo unde-i este locul. Dacă nu ați trăit cu demnitate, nu ați avut suflet și dragoste pentru un coleg, să nu uitați că toate relele pe care mi le-ați dorit vă vor urmării și după moarte. Era mult mai bine să ascultați vântul ce se strecura printre crăpăturile cabinetului și care mai tot timpul, era închis la o colaborare decentă. Auziți, domnilor, păsările care pleacă și revin primăvara! Știți domniile voastre ce este dreptatea? E timpul să aprindeți candela iertării divine, căci din partea mea ea nu va fi. Și ca un clopot florentin să vă amintiți de lacrimile și suferința, pe care ați oferit-o cu mărinimie, în a vă proteja pozițiile pupincuriste a avantajelor politice ale vieții voastre. Iartă-i Doamne că nu au știut ce fac! Să vă mai amintiți că soarele de la răsărit apune și pentru voi, voi cei care ați știut a călca în picioare deontologia chinuită a sufletului coborât din nebuloasa școlii.
Dar nimeni nu poate trăi la infinit, în căutarea darului nemeritat, ci numai „Adevărul“ curat și cinstit, ascuns cu bună știință, acolo, undeva în subconștientul vostru răuvoitor. Acum îmi voi depăna amintirile, cioplind ca un scrib pe papirus, povestea care doresc s-ă rămâne pe rafturilor bibliotecilor o veșnicie, nu ca veșnicia voastră pe care se va depune curând praful intereselor mărunte. Și papirusul, să rămână o tainică amintire, pentru cei care vor trăi și trebuie să cunoască metodele anticristice, folosite diabolic de cei puternici pentru o viață plină de otravă, minciună și snobism.
Am scris această carte în visurile de dimineață ale pensionarului, care să-mi sfințească ruga divină, pentru iertarea păcatelor de muritor pământean. În cele două volume descriu înșiruirea de întâmplări care mi s-au petrecut personal într-o existență ireală. Mi-am imaginat cu o oarecare fantasmagorie, o povestire științifico-fantastică, o povestire inventată în întregime. Cititorul de bună credință va trebui să fie capabil să recunoască „Adevărul“, chiar dacă unele întâmplări asemănătoare cu fapte reale, sunt pur întmplătoare. Și, dacă, prin absurd, unii vor crede că despre ei este vorba, le recomand câteva ședințe la un psihoterapeut extraterestru.
În primul volum aduc un omagiu părinților mei, refugiați în timpul războiului, ca o supusă închinăciune pentru ceea ce sunt eu astăzi. Trebuia să îmi aduc aminte de Ignat, de deportarea în lagărele Siberiei, de la plăcinta cu cartofi a bunicii, până la saltelele umplute cu paie de grâu, așezate de maica pe patul de fier, părăsit undeva într-o cameră a unei case, de soldații ruși ai anilor ’50.
Revoluția trăită în direct, în 14 decembrie 1989 la Iași, este parfumată de fiorul iubirilor studențești, până la „Mineriada“ din luna iunie, care m-a obligat a aduce o închinăciune sfântă, celor care au crezut în viitorul unei țări înrobită de unii impostori. Detașarea la un liceu din Moldova, când încă mai credeam într-o nouă unire a Podului de flori, trebuia să-și găsească locul în primul volum, cu sfințirea noului schit călugăresc de la Căpriana, cu fabularea „a la Sandra Brown“, a aventurilor cu votcă rusească, în compania moldovencelor deosebit de frumoase, care cu siguranță vor fi savurate de adolescentini.
Din păcate cu toată dragostea și stima pentru zecile de mii de dascăli, care și-au dăruit priceperea la catedră, prin sacrificii numai de ei știute, trebuia să spun unele adevăruri, bine cunoscute și discutate de toți pe la colțuri. Despre acești impostori generația tânără trebuie să cunoască adevărul trist al dictaturii comuniste și să fie un semnal, pentru cei care după un sfert de secol, încă nu au uitat metehnele învățate prin școala trecutului. O poveste, privind afacerea „Eșarfele“ sau „Brutăria“, sunt descrise cu umor, fabulând iubiri, urmate de sinucideri și afaceri politice.
Cine este interesat de mirajul milioanelor câștigate prin abuz de putere și evaziune fiscală, vor găsi amănunte picante încă din ’90, când milioane de oameni au încercat să facă o afacere. Câți au reușit, și cine sunt ei? Eu unul am avut „GHINION!“
În volumul II, am încercat să aduc un cinstit elogiu, zecilor de elevi care m-au ajutat să fac cunoscut orașul, la nivel național și internațional, prin participarea lor la Concursurile naționale și Olimpiada de astronomie. Vă rog să citiți despre cele opt simpozioane (unul internațional), organizate la „Liceul“, simpozioane care puteau fi mult mai reușite dacă unii ajunși politic, peste noapte la conducere, nu le-ar fi privit cu invidie, cu răutate, marginalizați în a-și prezenta în plen primul cuvânt care era acordat cu prioritate invitaților.
Închei, cu cele spuse de Eugen Barbu, când fusese întrebat de ce a scris romanul „Groapa“:
«Dacă nu aș fi trăit, nu aș fi scris!»
Tit TIHON