Competitivitatea ascunsă și neascunsă în cuplu: Cine moare primul?

16/01/2019

Doctor MIRON ITZHAK
Psiholog principal clinician cu drept de supervizare

Când am hotărât să scriu despre acest subiect, am intrat în primul rând, pe Google și pe forumuri să am mai multe informații referitoare la el. Am fost la Bibliotecă, am căutat foarte minuțios dacă s-a publicat ceva în ultimii ani sau înainte despre ceea ce documentam eu. Din păcate, nu am găsit nimic (dacă unii din cititori au găsit ceva, le voi mulțumi foarte mult dacă mă va ajuta, și asta înseamnă că eu nu am căutat suficient).

Subiectul care mă interesează este competiția directă și indirectă, ascunsă și neascunsă, între cuplurile căsătorite sau necăsătorite dar stabile, legată de întrebarea existențială cine va supraviețui mai mulți ani și gândul ascuns „de ce eu trebuie să-mi sfârșesc viața înainte de soțul meu? (soția mea)„.

Când am început să tratez această problemă de cuplu, trebuia înainte de toate să mă ocup de câteva concepte. Primul, era cuplul, apoi moartea și semnificația ei în raport cu fiecare individ, următorul – boala și suferința, al patrulea – starea de competiție a fiecăruia și aici o să extind lucrarea pe direcția personalității și temperamentului fiecăruia.

Dar, înainte de toate, trebuie să excludem o grupă destul de mare de cupluri și de persoane la care această problemă se încadrează în direcția patologică (vezi filmul Văduva Neagră și alte filme/seriale care ne arată că în viață există persoane a căror instinct de distrugere este fantastic de mare și ele fac tot ce pot să-și elimine partenerul fără ca actul să fie catalogat drept crimă).

Scriitoarea Agatha Christie a confirmat acest stil temperamental și problematic în cărțile ei în care descrie crima.

Eu mă refer la un concept normal și pur între două persoane care supraviețuiesc una alături de cealălaltă, mai mulți ani și într-o zi, una din ele primește o veste despre o boală incurabilă, o boală care precis o să-i scurteze viața. Ori o s-o poarte spre suferință și la un stil de viață foarte greu de suportat.

Domnul Panaite, nume fictiv, a lucrat în cabinetul meu din Israel ca un manager administrativ. A ieșit la pensie și ca să nu stea degeaba l-am angajat cu o jumătate de normă . Am ținut foarte mult la el. Era ca un fel de tată al doilea al meu, și un fel de model bărbătesc pentru mine. În timpul lui liber, picta și, bineînțeles că îi plăcea să fie văzut ca un bărbat tandru și frumos, se îmbrăca cochet și îi plăcea, la vârsta lui de 70 și ceva de ani, să le impresioneze pe femeile mai tinere ca el. Și-a început viața alături de soție și a fost cu ea împreună mai mult de 45 de ani. Au ajuns din România în Israel, cu fetița lor și a început viața de acomodare. Amândoi erau legați unul de altul dar și foarte competitivi și un pic invidioși unul pe altul. Ea s-a apucat să învețe pictură de la cei mai buni artiști, la o vârstă mai înaintată. Și cu cât el progresa și făcea mai multe expoziții, ea nu se lăsa mai jos și ținea pasul cu el și făcea și ea expoziții. Totul bine și frumos până când într-o zi doamna a alunecat în baie, el nu era acasă, și și-a fracturat șoldul. A fost dusă la spital, a suferit o intervenție chirurgicală ortopedică destul de grea. Medicii au trimis-o acasă și i-a zis că trebuie să stea toată ziua fără să umble, timp de cel puțin 6 luni. Nevoile le făcea pe ea și din momentul când a ajuns și a văzut în ce hal se află, a intrat într-o depresie puternică, cu o exprimare clară că mai bine să moară decât să trăiască așa. Într-o zi, domnul Panaite apelează la mine și mă roagă să o vizitez pe soția lui pe care nu poate să o aducă până la mine.

Am ajuns la casa lor, și, într-adevăr, prima impresie pe care am avut-o a fost de milă și de compătimire. După ce mi-a zis că nu mai poate să reziste așa o viață, că e prea mult de suferit și că nu vede în viitor o speranță prea mare, că tot o să aibă probleme cu șoldul, cu mersul ei, și o să-i fie frică să meargă… Mi-a spus direct: Miroane, dacă poți să-mi faci un bine și să-mi scurtezi viața…

Cât stau și mă gândesc la ea și la situația lor mi-a venit o sciplire care are legătură cu acest concept pe care îl tratez în acest articol. I-am zis: Vă cunosc de mai mult de 20 de ani, am fost vecini, am fost în casa voastră ca un copil al dumneavoastră și m-ați tratat amândoi cel mai frumos posibil. În spiritul meu de observație am văzut un cuplu care apare ca două extremități, dar cel mai frumos lucru este cum ați reușit să lipiți aceste extremități, aceste diferențe. Ce a reușit cel mai mult să vă lipiți unul de celălalt, era faptul că amândoi sunteți foarte competitivi. Tu, Viorica, niciodată nu te-ai lăsat mai jos decât soțul tău. De fiecare dată când el făcea ceva, făceai și tu după el. Așa v-ați ținut unul de altul, pentru că și el te urmărea, și așa ați crescut și v-ați dezvoltat și ați ajuns la o vârstă foarte frumoasă. Nu-mi vine să cred că competitivitatea din tine s-a lăsat. Nu-mi vine să cred că tu renunți așa de ușor. Sincer să-ți spun, Viorica, mă gândeam că competitivitatea asta este la un nivel atât de înalt că voi și în subconștient și într-un format ascuns vă gândiți cine cui îi va supraviețui. Nu contează cu cât mai mult timp, contează cine va câștiga această bătălie.

Viorica s-a gândit, era concentrată pe tot parcursul relatării mele, și, dintr-o dată, a zâmbit și mi-a zis: Miroane, ești foarte șmecher și inteligent. Eu știu ce vrei să-mi spui. Trebuie să continui să mă lupt. Și așa a făcut. La 87 de ani, Viorica a închis ochii și a plecat spre Dumnezeu. La 12 ani după această discuție. Soțul ei a rezistat exact o săptămână după plecarea ei. La 88 de ani, s-a dus și el din această lume. Dacă trebuie să mă pronunț strict cine a câțtigat, pot spune că el. Dar nu este vorba despre cine a câștigat ci despre faptul că au dus o viață întreagă foarte frumoasă, împreună, cu un spirit de competiție. Nu mai contează dacă acest spirit a fost pozitiv sau negativ, contează că i-a unit și i-a ținut împreună.

Cum v-am spus înainte, unul din lucrurile cele mai ascunse ale omului despre care nu am găsit nici o relatare despre această problemă, este, într-adevăr, această întrebare – cine va rezista, cine va pleca înainte, eu sau soția mea? (Problema este mai puțin ascuțită când este vorba despre un cuplu în care diferența de vârstă este cel puțin 20 de ani; dar când este vorba de diferențe mai mici, de două persoane care s-au hotărât după mai mult timp de gândire să renunțe la individualitatea lor și să închege o relație de cuplu, unitară, când vine momentul acela, încep și întrebările). Acest cuplu poate rezista zeci de ani fără să fie nici o problemă și fără să întâmpine această întrebare. Dar, din momentul în care unul din ei a suferit un abandon, cum ar fi moartea unui om drag, atunci nu mai suntem nemuritori și gândul despre moarte începe să ne apese.

La început, este un gând mai abstract, dar, din momentul când una din persoanele din cuplu se îmbolnăvește ori se descoperă la ea o boală incurabilă care nu-i dă mulți ani de trăit, sau când această boală creează suferință și dureri permanente, atunci se activează mecanismele de apărare. Un sentiment este obsesia anxioasă în care persoana se gândește din ce în ce mai des la moarte, și, ca să alunge acest sentiment, vine o gândire automată puternică, una care nu-i permite să-l alunge.

O altă manifestare de mecansim de apărare este autoagresiunea, cum ar fi stările melancolice, deprimările și o depresie profundă. Eu sunt vinovat de boala mea, de destinul meu, toți cei din jur fac tot ce pot ca mie să îmi fie bine.