Cella Delavrancea, 129 de ani de la naștere

15/12/2016

*„Am avut fericirea de a fi apărată de trei calamități: gelozia, invidia și orgoliul – acestea sunt bolile care distrug ființa umană“ (Cella Delavrancea)

Acum 129 de ani, la 15 decembrie 1887, se năștea pianista și scriitoarea Cella Delavrancea, fiica cea mare a scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea. A fost membră de frunte a cenaclului lui Eugen Lovinescu, fiind căsătorită cu diplomatul Tillea în timpul primului război mondial, apoi cu Aristide Blank și în cele din urmă cu Philippe Lahovary. Cella Delavrancea a fost una din prietenele intime ale reginei Maria a României. A urmat studii de pian, la început în familie, apoi la Conservatorul din București, urmate de un stagiu la Paris. A crescut alături de copiii lui Caragiale, întrucât tatăl său era un apropiat al familiei marelui dramaturg român.

A susținut numeroase concerte în Europa, de multe ori în duet cu George Enescu. Își face debutul literar în revista lui Tudor Arghezi, „Bilete de papagal“, fiind autoarea unor nuvele, romane și texte memorialistice. Din 1950 începe cariera didactică, mai întâi ca profesoară la Liceul de muzică din București, predând apoi pianul la Conservatorul de muzică din capitală, până la ieșirea la pensie. Mulți dintre pianiștii celebri ai României au fost elevii Cellei Delavrancea. Amintim doar pe Nicolae Licareț, Dan Grigore și Radu Lupu. Cu pianistul Dan Grigore stabilește o colaborare și o prietenie artistică de lungă durată.

Cella Delavrancea a publicat sute de cronici muzicale și texte consacrate fenomenului muzical, fiind primul artist român care a participat la sărbătorirea propriului Centenar, în 1988, la Ateneul Român, printr-un concert de gală în care a cântat alături de pianistul Dan Grigore. Artista moare pe data de 9 august 1991, la vârsta de 104 ani.

Cella Delavrancea, la aniversarea vârstei de 90 de ani

„La 14 Decembrie 1977, când Cella Delavrancea a fost sărbătorită de Uniunea Scriitorilor cu prilejul împlinirii onorabilei vârste de 90 ani, am fost invitată personal, de asemenea și întreaga redacție, la sala Ateneului Român, unde, după o introducere asupra vieții și activității Cellei Delavrancea, rostită de Președintele Uniunii Scriitorilor, aducându-i-se elogiile cuvenite, a fost aplaudată timp de câteva minute, ca apoi să coboare din loja ce-i fusese rezervată și, spre surpriza tuturor, să apară, însoțită de elevul ei preferat, Dan Grigore, pe scena Ateneului, îmbrăcată într-o rochie de seară din catifea verde, cu alura de artistă înnăscută, dar modestă, și o prezență scenică nemaipomenită, spunând cu oarecare emoție următoarele: «Mă gândesc că întâlnirea noastră de astăzi, vrea să sublinieze vitejia cu care îmi port vârsta, dar eu nu o socotesc bătrânețe. Sunt demult bogată în anii adunați în desaga mea de viață, croită ca să încapă în ea încă multe primăveri, însă dumneavoastră îmi aduceți laude neașteptate, și nu găsesc cuvinte destul de elocvente care v-ar putea transmite expresia bucuriei mele… Dar o apreciere unanima și optimistă încarcă cu un plus de vitalitate și pe cei care o exprimă, ca și pe cel care o primește, încât accept aprecierile dumneavoastră în mod natural, așa cum am fost întotdeauna, dar foarte emoționată, pentru că îmi luminați un drum dătător de energie binefăcătoare, ca un cer de vară. La cei 90 de ani ai mei, scrijeliți pe răbojul vieții, ați vrut să-mi întăriți încrederea în facultatea de a povesti în scris ce îmi șoptește gândul mereu. Vă mulțumesc și cred că nu am nici un merit pentru vioiciunea mea. Bunicii din partea tatălui meu au depășit vârsta de o sută de ani. Poate că am moștenit de la ei o durată lungă, proiectată acum înspre un viitor de care nu mă sperii. Mi-l doresc generos în ani, cu atât mai mult cu cât eu închei un lung șir de vieți, neavând urmași. Am avut fericirea de a fi apărata de trei calamități: gelozia, invidia și orgoliul – acestea sunt bolile care distrug ființa umană. Am purtat în mine o vie curiozitate și simpatie pentru toți contemporanii mei, chiar cei necunoscuți, fiind sigură că, dacă le-aș fi vorbit, mi-ar fi surâs, gândindu-mă că suntem uniți în misteriosul ritm dătător de viață al Țării» (Extras ad litteram din volumul intitulat «Cella Delavrancea – Scrieri, Mărturisiri», Editura Eminescu, 1982).

După cuvântul sărbătoritei, a urmat surpriza cea mare și absolut neașteptată, Cella Delavrancea adresându-se în continuare: «Și acum am să vă interpretez un vals de Chopin, pe care l-am cântat lui Caragiale la Viena, pe când aveam vârsta de 14 ani» (o interpretare perfectă și fără partitură, alături de ea fiind Dan Grigore, care urmărea pianista…). Aceste cuvinte s-au înregistrat în memoria mea și nu le voi uita niciodată“ (Venera E. Dumitrescu – Staia, în „Observatorul“, 12 februarie 2002).

Irina NASTASIU