La sfârşitul lunii iulie s-au împlinit 53 de ani de la moartea pictorului Ion Țuculescu, unul dintre cei mai mari pictori europeni ai epocii de după război.
Născut la 19 mai 1910 la Craiova, într-o familie de intelectuali, Ţuculescu urmează cursurile Colegiului Național „Carol I” din Craiova, unde, în orele de desen, primește primele îndrumări de la profesorul său, Eugen Ciolac.
Prima expoziție la care a fost remarcată prezența sa este cea organizată în 1925, în sala de recepții a Palatului Administrativ al județului Dolj. Deși apreciat pentru talentul său artistic, Țuculescu nu se va îndrepta către o școală superioară cu profil artistic, înscriindu-se la Facultatea de Științe Naturale a Universității din București, pe care o va absolvi în 1936. Este numit profesor la seminarul teologic de la Mănăstirea Cernica, unde va preda până în 1937.
În paralel frecventează și Facultatea de Medicină, obținând doctoratul în 1939, cu magna cum laude. Continuă să picteze, deschizând prima expoziție personală în 1938, în sala Ateneului Român din București.
Cercetător ştiinţific la Academia Română
În 1943 este trimis pe front ca medic. Din 1950 devine cercetător Ştiinţific în cadrul Academiei Române, iar între 1951-1954 este şef de lucrări la Spitalul Brâncovenesc din Bucureşti.
Până în anul 1960, participă la mai multe expoziții colective, expune la Salonul Oficial în 1941 și 1945 şi deschide șapte expoziții personale în clădirea Ateneului Român.
Dacă medicina nu l-a solicitat prea mult, cu excepția anilor de război, când fiind medic militar uimește prin devotament și abnegație, biologia devine celălalt pol al existenței sale, în calitate de cercetător științific la Academia Română, zilele și nopțile împărțindu-le între paletă și microscop.
Pictura a învățat-o ca autodidact, muncind cu înverșunare. Deși a fost prezent în viața artistică fără întrerupere, opera lui a rămas aproape fără ecou, adevăratele sale dimensiuni vădindu-se abia în anii când nu mai expune, claustrat în propria locuința, unde materia lui plastică avea să se cristalizeze după îndelungate și misterioase mutații.
În vara lui 1962, o boală neiertătoare îl doboară. Este înmormântat în cimitirul mănăstirii Cernica, în cavoul familiei Galaction. Pictase ultimul său tablou pe 27 aprilie.
Postum, pictura lui Țuculescu provoacă o revelație uluitoare, descoperindu-se un mare artist al cărui nume, în timpul vieții, n-a depășit surâsul îngăduitor al unei admirații palide. Tablourile sunt acum expuse în nenumărate expoziții organizate în țară și străinătate. (sursa: Wikipedia)
„Prin arta sa ne regăsim pe noi înşine…”
„Despre artist se spune că este maestrul ochilor. Da, adevărat, dar Ion Ţuculescu nu se reduce numai la aşa ceva. Ochii săi, ca ai unei cozi de păun, au devenit valută forte, dar fineţea ţuculesciană este de găsit într-o fantastică aglomerare cromatică. Ai impresia în faţa tablourilor sale că asişti la o frământare primordială a materiei în care tot ce este viu şi intens dobândeşte într-o clipă de graţie un contur neverosimil. Precum Van Gogh, care mai mult colora decât desena, el se comportă la fel. Un tablou purtând semnătura Ion Ţuculescu nu poate fi văzut în sens obişnuit, adică urmând linia unor forme bine închegate, ci absorbit prin simţuri până la pierderea de sine. Nu poţi să spui despre Ion Ţuculescu că pictează după o anume tematică. În cazul lui culorile se contopesc şi creează o pastă a începuturilor din care cosmosul ţâşneşte cu graţie şi cu furie.
România, aşa cum este cu netrebnicia ei, conform vorbei lui Noica, se bizuie totuşi pe stâlpi adevăraţi care-i susţin greutatea. Ion Ţuculescu prin arta sa este o asemenea coloană. A trăit puţin, dar a condensat în tot ce a făcut un destin exemplar. Din acest punct de vedere jertfa sa este fără cusur. Nu după evenimente ne socotim viaţa, ci după puţinul calitativ care ne răsplăteşte şi-i răscumpără pe cei de aceeaşi făptură cu noi. Pictura lui Ion Ţuculescu, aşezată în rangul expresionist, trece dincolo de această încadrare şi debordează într-un spaţiu al regăsirii identitare. Prin arta sa ne regăsim noi pe noi înşine aşa cum ne regăsim în cărţi importante, în sunete celeste, în gesturi care poartă benedicţiunea. Ochii săi care nu se închid sunt ca nişte ferestre în materia densă. Izbăvirea de aici pleacă. Culoarea care-şi descoperă transcendenţa.” (Ziarul Lumina, 22 iulie 2013)
Irina NASTASIU
