WOLFGANG , analiză psihologică și cronică teatrală (I)

08/05/2018

WOLFGANG, o piesă scrisă de Yannis Mavritsakis, jucată pe scena Teatrului Tineretului din Piatra Neamț în regia lui Radu Afrim. Aceasta este piesa de la care am pornit să scriu prezentul material. Când am ajuns la agenția de teatru să cumpăr bilete pentru soție, fetiță și pentru mine, ni s-a spus clar că fetița mea de 8 ani nu va putea viziona această piesă. Mă întrebasem dacă așa este și care sunt motivele pentru care nu poate. După sfârșitul piesei m-am convins că într-adevăr, e bine că s-a făcut această avertizare, pentru că piesa regizată de Radu Afrim este una cu violență maximă, cu jocuri de lumini și jocuri electronice duse la extrem, lucru care, bănuiesc eu, că regizorul a vrut să fie folositor pentru a transmite un anumit mesaj către public. Mesajul este transmis și prin scenografia plină de mici încăperi și cutii ca un fel de sertare omenești care, fiecare dintre ele în parte, reprezintă prejudecăți, atitudini și valori sociale. Forma, îmbrăcămintea, jocul, sunt duse la o extremitate care să conducă spre ideea cum vede regizorul profilul omenesc al tinerilor din această perioadă, într-o lume electronica, gălăgioasă, plină de frici, de agresivitate, o lume de cutii pătrate. Fiecare om se ascunde într-o cutie și fiecare cutie este legată de altă cutie, iar în interiorul lor există o lume gălăgioasă, lipsită de intimitate sentimentală, o lume de ipocrizie, cu distanțe mari între vecini. În aceeași măsură, o lume de limitare și apoi exagerare legate de oameni între ei, printr-o formă metaforică de un gard viu și înalt între vecini, între case. Când, de fapt și de drept, se petrec lucruri oribile în case, relații ciudate între oameni morți și oameni vii (între Wolfgang și tatăl lui aflat într-un sicriu, de exemplu ). Într-o lume de extremități, de închidere, de construcții închise și rigide, omul ca individ caută să iasă într-un spațiu, să-și poată exprima libertatea și să-și găsească soluții la problemele vieții dar, din păcate, tot sistemul social îl închide în așa fel încât individul este sufocat în toate valorile, în cutiile bine zăvorâte. Radu Afrim nu folosește povestea adevărată de violare și răpire pe timp lung , ci un simbol al omului care nu e liber, iar în această situație este foarte greu să decidă ce e bine pentru el. Închisoarea, din punct de vedere al regizorului, este reprezentată de familia, orașul, țara unde locuiește. Fiecare din aceste subiecte îl cenzurează, cutia grea în care stă închis nu-i permite să ia decizii ușor și să facă schimbări. În loc să fie liber și să schimbe ceva, omul preferă să fie închis în beciul casei și să nu plece din zona de confort. Povestea din piesă se bazează pe o poveste adevărată care s-a întâmplat în Austria, când o fetiță de 10 ani a fost răpită și luată captivă, în timp ce într-o dimineață se îndrepta spre școală. Wolfgang Pricopil, un inginer electronist aflat în șomaj o ia din stradă cu forța și o duce întro încăpere ascunsă, în beciul casei sale și o ține acolo mai mult de 8 ani. Relația între răpitor și victima sa este una ambiguă, ambivalentă cu elemente sado-masochiste clare, aflate între iubirea posesivă și iubirea ideală. În primii ani, Wolfgang se comport față de ea ca și cum ar fi un obiect care îi aparține lui și încearcă să o dreseze să-l asculte, pentru că, spune el, dacă se va supune o să aibă de câștigat. Recompensele erau mâncarea, îmbrăcămintea, atașamentul psihologic incluzînd strângerea în brațe și sărutul. Fetița, care venea dintr-o casă foarte problematică, ar fi putut primi, astfel, iubirea care îi lispește. În poveste, ca și în piesă, fetița provine dintr-o familie în care mama este alcoolică și care, din când în când o bate, sau chiar bea cu fetița și îi permite să se ducă cu ea la bar și să se întâlnească cu alți bărbați. Din această situație rezultă o fetiță cu probleme psihice, care are nevoie de multă iubire. Lucru pe care i-l oferă, într-o măsură, acest Wolfgang care este vecin cu familia ei. La un moment dat, tatăl fetiței, care o caută, îi aduce răpitorului un desen făcut de fetiță înainte de a fi răpită. În acest desen, micuța a creionat un om care arată exact ca Wolfgang, dar în desen există o altă fetiță care se uită la el cu o stare de admirație, dar și de frică. Tatăl îl întreabă pe Wolfgang dacă este el în desen, iar acesta îi răspunde că NU. Momentele relațiilor sexuale sunt văzute ca un lucru normal, sclavia sexuală și abuzul față de un copil minor sunt tratate, de asemenea, ca fiind un lucru normal. Familia fetiței se desparte și mama părăsește casa. Răpitorul îi explică mereu fetiței că părinții au murit sau au părăsit-o iar ea nu mai are pe nimeni în lume. Mai mult, îi explică mereu că acum este o perioadă grea de război dar vor veni vremuri bune și vor fi împreună fără grijă. Iar fetița care are nevoie de puțina iubire, se încălzește cu aceste promisiuni și poartă această suferință timp de 8 ani. Mama lui Wolfgang, care și ea vine din când în când să-i facă mâncare și să-I curețe casa, este îngrijorată de ce la vârsta lui nu s-a căsătorit. La un moment dat, aude vocea unei fete, și asta o face atentă că ceva nu este în regulă. Wolfgang se enervează și își bate propria mamă. Sfârșitul poveștii este acela că Natașa, fetița răpită, reușește să scape de el iar piesa ia sfârșit. Trebuie adăugat că Wolfgang după câteva ore după ce a aflat că fetița pe care a răpit-o a reușit să scape, s-a sinucis.

Doctor MIRON ITZHAK Psiholog principal clinician cu drept de supervizare08