Astăzi de împlinesc trei ani de la plecarea la Domnul a părintelui Arsenie Papacioc, unul din cei mai mari duhovnici ai Ortodoxiei, supranumit “Patriarhul Dobrogei” sau “Patriarhul oamenilor săraci”. Părintele Arsenie Papacioc s-a născut pe data de 13 august 1914, în satul Misleanu, comuna Perieți, județul Ialomița, într-o familie de aromâni. A trecut prin pușcăriile comuniste, pătimind alături de Părintele Iustin Parvu, Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu și alții. A fost arestat și condamnat sub regimul mareșalului Ion Antonescu, în 1941, pentru apartenența la Mișcarea Legionară. După eliberare, în 1946, s-a călugarit nevoindu-se la Mănăstirea Antim din București, până în 1949. În 1949 ajunge la Sihăstria, revine la Antim unde este tuns în monahism în acelaşi an (25 septembrie). La slujbă au participat părintele Sofian Boghiu, părintele Benedict Ghiuş, iar naş de călugărie a fost părintele Petroniu Tănase. Între 1949-1950 a fost sculptor la Institutul Biblic, iar în anul 1951 a devenit preot la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamţ. În perioada 1952-1958 a fost preot (şi egumen) la Mănăstirea Slatina. A făcut parte şi din mişcarea Rugul Aprins. La 14 iunie 1958 este arestat, dus la Suceava, ţinut în anchetă 90 de zile, bătut şi chinuit. Condamnat de Tribunalul Militar Bucureşti, sentinţa 125, la 20 de ani muncă silnică şi 20 de ani detenţie grea pentru „crima de activitate intensă contra clasei muncitoare şi a mişcării revoluţionare”. A fost dus la Vaslui şi alte centre de interminabile anchete şi bătăi, iar cea mai mare parte a detenţiei o petrece la Aiud. Condamnat la 20 de ani de muncă silnică, a fost grațiat în 1964 de la închisoarea Aiud. După eliberare, o vreme nu a fost reprimit în monahism, până când Mitropolitul Ardealului l-a acceptat, trimiţându-l ca preot la o parohie din Ardeal. De aici, a ajuns, în 1976, la Mănăstirea Sfânta Maria – Techirghiol, unde a rămas până la trecerea sa la Domnul, pe data de 19 iulie 2011.
La Mănăstirea Sihăstria, alături de marii duhovnici Cleopa Ilie şi Paisie Olaru
Vorbind despre perioada petrecută la Mănăstirea Sihăstria, părintele Arsenie spunea: “…M-am întâlnit cu Părintele Gherontie Bălan care mi-a sugerat să caut să ajung la Sihăstria, la Părintele Cleopa. M-am folosit de Părintele Cleopa dintr-un început, când l-am vazut că slujeşte la Sfânta Liturghie încălţat în opinci … eu, care doream o viaţă retrasă de modernism… De asemenea l-am apreciat întotdeauna pe Părintele Paisie Olaru. A fost foarte aşezat, a fost un mare duhovnic. Zic mare, pentru că avea o mare dreaptă judecată. Nu se grăbea să se repeadă la canoane, când era vorba de mărturisire. Avea o cumpănire sănătoasă. Nu se grăbea să respecte un duh al locului, care era foarte aspru în canonisiri. Cumpănea personal după om, după pocăinţă, după intensitatea inimii. Nu e vorba de a aplica canoanele aşa cum sunt. Ele au elasticitatea lor. Chiar Sf. Vasile cel Mare în canonul 74, dă această libertate duhovnicului, să aprecieze personal penitenţa care trebuie aplicată celor care se spovedesc. Nu-l interesa mărturisirea în sine, canonisirea în sine, ci salvarea fiinţei omeneşti. Căci zice Sf. Ioan Gură de Aur: „Ani vrei să-i dai? Nu! Vindecă-i rana!”Acesta este scopul. Să-l ajuţi să se mântuiască pentru că Hristos, dacă este vorba, nu a venit să anihileze fiinţa omenească, ci a venit să o transfigureze. Nu se pune problema unei chinuiri pentru mântuire, ci a unei stări de prezenţă continuă, într-o căutare a Lui Dumnezeu cu inima… Prin urmare, pe Părintele Paisie îl caracteriza o foarte mare dreaptă judecată şi mai ales, îl caracteriza iubirea fiilor duhovniceşti, cu care se identifica. Îmi amintesc când am plecat (la puţin timp după stabilirea în Sihăstria) în aşa-zisa pustie. Era o iarnă foarte grea şi eram frate de mănăstire, recunoscut de cei din obştea Sihăstriei. În sfârşit am plecat într-o formă foarte tainică, faţă de ceilalţi părinţi. O zapadă mare de tot, a nins 13 zile neîntrerupt zi şi noapte. Şi la plecare, Părintele Paisie mi-a dat 18 bucăţi de zahăr. Mai târziu i-am scris Părintelui Cleopa de acele 18 bucăţi de zahăr. Şi mi-am pus de atunci problema mereu. De ce el mi-a dat zahăr, când Părintele Cleopa îmi dăduse o traistă de pesmeţi, ca singura mea hrană? Şi sigur m-am gândit că te mai şi îndulceşte în amarul acesta al singurătăţii, al pustiei – mai ales că era şi un moment foarte greu, era o zăpadă foarte mare. Şi i-am spus Părintelui Cleopa şi spun mereu că: aceste bucăţi de zahăr nu s-au terminat nici acum!”
Ce înseamnă ascultarea
«Să vă spun ce înseamnă ascultarea. Ne-a apucat o mare ploaie într-o pădure măruntă; o pădure nu prea înaltă, mare cât casa, aşa. Părintele Cleopa într-o parte, eu într-altă parte, căutam tufişuri mai dese să ne adăpostim. Părintele însă insista, aşa, pe sub ramuri, să vin la el. Până acolo erau cam 30 de metri. Eu ziceam că culcuşul meu este mai bun, şi zic „Nu!“. “Stai, măi, băiete! Ia să ascult eu pe Părintele Cleopa!” Am fugit de acolo şi imediat a trăsnit locul acela în care am fost eu. Măi, m-a impresionat! Ce înseamnă ascultarea!»
Rugător aprins la mănăstirea Antim
La Mănăstirea Antim, părintele Arsenie participă la întrunirile Rugului Aprins, alături de oameni de înaltă trăire, precum Vasile Voiculescu sau Părintele Stăniloae. Părintele Arsenie nu era, însă, de acord cu prea multă teoretizare a rugăciunii inimii, în locul manualului de rugăciune, “Sbornicul”, indicând mai degrabă un metanier şi punând accentul mai mult pe trăire, decât pe teoretizare.
“Prea multă vorbă despre rugăciunea inimii. Rosteşte-o tainic şi taci! Asta e tot. Pentru ce trebuie să aşteptaţi indicaţii? N-ai simţit nici până acum că tu eşti omul lui Hristos?” Şi a venit un tânar la mine, a bătut la uşă la chilia mea şi a zis smerit: „Săru’ mâna, părinte! Vreau să-mi daţi şi mie Sbornicul.” Iar cartea nu exista decât în două-trei exemplare în tot Bucureştiul. A apărut acum, dar atunci nu era de găsit. Iar eu îi zic: „Da, vă dau cu plăcere!” Şi am luat o pereche de metanii şi i-am dat-o. Îi zic: „Poftiţi! Taci şi zi! Aceasta este Sbornicul!”. Nu ignoram „Sbornicul”, dar eram niţel pornit pentru a zice rugăciunea, pentru a o trăi cu orice chip. Acesta a fost punctul meu de vedere: o tăcere adâncă înseamnă o rugăciune adâncă!” Taci şi zi!” Nu te va mântui faptul că tu ai fost într-o împrejurare înduhovnicită cu exemple şi cu citate extraordinare, nemaiîntâlnite, aşa ca să satisfacă numai raţiunea ta. Nu te mântuieşti! Asta este una din marile greşeli care se face de către lumea care şi-a pus sincer problema: abandonează într-o oarecare măsură şi nu ţintesc cu orice chip la idealul cel mai înalt, cucerirea veşniciei în fiecare zi, în fiecare clipă dacă se poate! Se mulţumesc cu realizari foarte mici, care de fapt nu sunt realizari. Pentru că, dacă nu eşti stapân pe tine, n-ai o acoperire în ceea ce eşti. Ca să poţi să rezişti, trebuie să fii sincer pe o poziţie de smerenie cu orice chip. Numai atunci poţi să loveşti cu orice chip pe draci şi să stai de vorbă cu slăbiciunile tale. Nu te poţi realiza imediat, dar să fii mereu pe poziţia de a lupta împotriva patimilor.”
Din perioada detenţiei: “În închisoare, rugăciunea era singura hrană…”
Un episod paradoxal din perioada detenţiei este povestit, în note dramatice, de însuşi părintele Arsenie: “Ne-au luat cu trenul de la Braşov după terminarea anchetei şi ne-au dus la Vaslui, la muncă forţată. După ce am coborât în gară, câţiva ne-am dus după apă, eu m-am răzleţit mai mult. Între timp, a venit un camion şi i-a imbarcat pe deţinuţi, ducându-i în partea cealaltă a oraşului, unde era lagărul de muncă. Eu m-am trezit singur în gară, cu lanţurile pe picioare. Am tras o spaimă cumplită fiindcă mi-era teamă să nu fiu acuzat de tentative de dezertare. Niciodată nu m-am speriat de libertate ca atunci. Am ieşit repede din gară şi am luat-o direct pe centrul şoselei care traversa oraşul, în văzul tuturora, purtându-mi lanţurile cât mai la vedere, ca să nu fiu întâlnit ascuns printre oameni şi să fiu acuzat că am vrut să scap. Lumea se mira şi-şi făcea cruce, dar eu îmi vedeam de drum. De atunci îmi aduc aminte de Vaslui ca de cel mai lung oraş din ţară, cu o singură stradă interminabilă la capătul căreia am ajuns după un marş forţat şi drept, iar colegii, când m-au văzut, săltau de bucurie că m-au recuperat, m-au ţinut pe braţe ca să-mi taie fierarul niturile de la lanţuri, pentru a ieşi la muncă!”
În lipsa alimentaţiei, singura hrană dătătoare de har şi putere, prin care părintele a putut înfrunta cumplitele chinuri din închisoare, a fost rugăciunea: “În închisoare, rugăciunea era singura hrană, singurul motiv de supravieţuire. În închisori a fost un regim de exterminare, în primul rând cu o foame nemaiîntâlnită, eram uscaţi, aşchie. M-au băgat adesea la răcitor, unde era moarte sigură. Eram într-o haină subţire şi ne băgau iarna; acolo era primejdie şi vara. Răcitorul era o celulă frigoriferă, ciment peste tot, înaltă de cinci metri; nu aveai voie să stai jos; puteai să stai pe putina de necesităţi de la 10 seara la cinci dimineaţa; în rest trebuia sa stăm în mişcare. Noi nu aveam putere nici să suflăm… Ei bine, vă spun, raţional nu se poate spune bucuria aceasta. Bucuria Crucii. Foarte greu. Dar erai în contact direct cu o Veşnicie, care era reprezentată prin Iisus Hristos.” (Fragmente din cartea “Veşnicia ascunsă într-o clipă” – Arhim. Arsenie Papacioc, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004)
Irina NASTASIU