Tata, ultima poveste(I)

27/05/2019

Doctor MIRON ITZHAK
Psiholog principal clinician cu drept de supervizare

Un bun prieten de-al meu a avut o discuție cu mine legată de toate sentimentele sale față de tatăl său. L-am ascultat cu interes major, și am hotărât, cu acordul lui, să public ideile lui legate de această relație pe care am considerat-o interesantă. Vă supun atenției această întâmplare, așa cum mi-a fost ea povestită.

Tatăl meu a murit la o vârstă frumoasă, 92 de ani. De două ori m-am confruntat cu această veste tristă a morții: prima data a fost mama. La ea, mi s-a spus initial că este într-o stare gravă și că trebuie să ajung urgent la spital. De acasă și până la spital am plâns, m-am descărcat, am știut că mama nu mai este în viață. Am fost la înmormântarea ei, m-am stăpânit cât am putut, dar, în prima săptămână de doliu am simțit ce înseamnă să plece de lângă tine o persoană atât de importantă.

Cu tata, lucrurile s-au desfășurat total altfel. Poate faptul că avea o vârstă înaintată, poate și pentru că locuia departe de mine sau poate că implicările mele și relațiile mele cu el au fost atât de puține, au făcut ca nu am avut același sentiment ca pentru alți oameni dragi mie.

Îmi amintesc faptul că, în urmă cu mulți ani, o pacientă de-a mea din Israel a murit. Cu toate că de ani de zile nu mai eram terapeutul ei, trei nopți nu am putut să dorm, am fost într-o stare depresivă foarte puternică.

Cuvântul tată poate prezintă cel mai semnificativ concept în direcția socializării. Dacă vrem să înțelegem acest cuvânt, putem să ne referim la omul care ne-a făcut, dar, din păcate, sunt foarte mulți copii care au fost făcuți de un tată anonim sau mai puțin anonim și a cărui contribuție în viață a fost aproape zero. Tata este omul care a oferit, împreună cu mama, hrana, iubirea, grija, educația și tot ce ține de dezvoltările copilului. Tata este omul care are grijă să te încadrezi în drumurile societății, să te susțină dar și să te îndrume să mergi pe calea cea bună. Și dacă deviezi, să știe să te critice într-un mod constructiv. Tata este omul care, într-adevăr, ține mai puțin contact cu copilul, pentru că are datoria completă a întreținerii, dar el este modelul pentru copiii lui și, mai ales, pentru băieți, model de admirație, de un om puternic, capabil să ajungă foarte departe. Modelul de admirație ține de visurile copilului care tinde și el să ajungă la un moment dat, în locul unde se află tatăl, ba chiar să și-l depășească.

Nu degeaba, noi, psihologii, tindem să căutăm în amintirea pacientului care vine la noi la cabinet, memoriile vârstei de 3-4-5 ani. Aici regăsim un mare capitol care se referă la relaționarea cu părinții lui, cu frații și ce interpretare subiectivă o dă adultul de astăzi în legăturile cu lucrurile care s-au întâmplat atunci.

Sunt unii adulți care, din perspectiva vârstei, au în amintirile lor, sute și mii de poze și de povești care s-au întâmplat la o vârstă fragedă. Aceste povești și amintiri ne dau voie să intrăm și să speculăm viața copilului de atunci. Sunt și foarte multe amintiri negative care au fost reprimate și închise într-un sertar al subconștientului. Numai cu acordul său și de bunăvoie, putem să aflăm de la pacient ce s-a întâmplat atunci și cum influențează acele lucruri comportamentul prezent.

Unele amintiri au fost scoase din sertarul subconștientului prin psihoterapie în trecut, altele însă, erau atât de îngrozitoare că nu au ieșit la suprafață. Sunt și fotografii care au scos la iveală informații în mod puternic, din motivul că cineva a avut interesul să le sublinieze.

Eu nu-mi amintesc plecarea noastră în Brazilia cu vaporul (îmi amintesc foarte bine, însă, întoarcerea noastră cu vaporul, pe când aveam aproape 9 ani). Primele amintiri sunt legate de casa unde am locuit. Aveam pe atunci mai puțin de 5 ani. Un apartament de 4 camere – dormitorul părinților, sufrageria mare, o camera de musafiri în care dormeam noi, copii, și o camera de depozitare, care era tot timpul închisă și despre care eram foarte curios să aflu ce se întâmplă acolo. Până într-o zi, când tata a deschis-o, m-a băgat în camera și mi-a arătat un seif mare cu bijuterii, aur, diamante și altele. Eu, personal, am rămas uimit de averea pe care o avea tata.

Cuvintele lui atunci, pe care nu pot să le uit, au fost acelea că va veni o zi și toată această avere o să-mi aparțină mie. Pe această bază mi-am creat un sentiment de fericire.