* „În profesia asta, într-o secundă de neatenţie, poţi să nu mai fii întreg”
Un om, un bun diplomat şi multă experienţă, astea sunt „ingredientele” care fac ca Tănase Neneci să fie, la cei 70 de ani împliniţi nu cu mult timp în urmă, cel mai longeviv executor judecătoresc. „Nu mi-a plăcut profesia, dar mi-am zis că cineva trebuie s-o facă şi pe asta, am fost în Justiţie iniţial, din 1965, când am obţinut prin concurs un post la Tribunalul Moineşti, cum era pe-atunci. Habar n-aveam ce e ăla un dosar penal, un dosar civil. Însă am învăţat din mers, de la colegi şi am avut funcţia de secretar şef de tribunal, cum ar fi acum prim-grefier. În 1968, când s-a făcut reforma administrativ-teritorială, şi eu, şi soţia ne-am transferat ca grefieri la Judecătoria Piatra Neamţ, până în 1973, când am devenit executori judecătoreşti, iar din 1976 până în 1979 am avut funcţia de prim-grefier la Tribunalul Neamţ. Din 1979 am fost executor judecătoresc pe lângă tribunal, iar după apariţia Legii 188 eu şi soţia am ales să ne privatizăm, ca executori judecătoreşti şi ne-am continuat activitatea în privat, până în prezent”.
Aproape jumătate secol de activitate a trecut cu bune, cu rele, cu împliniri, cu dezamăgiri, ca în orice profesie: „Este o muncă în care nu ai satisfacţii, în sensul larg al cuvântului, cum ai în alte meserii. Aici te bucuri când vezi că ai terminat un dosar de 300 de pagini, când ai finalizat o executare dificilă, eşti mulţumit că ai pus suflet şi ai terminat cu bine treaba pe care ai avut-o. E munca ta, totuşi, în acele dosare şi ai satisfacţii că ai încheiat o cauză şi treci la alta. Dar, pericole sunt la tot pasul, suntem expuşi la riscuri care pot ajunge până la a plăti cu viaţa o clipă de neatenţie. Sunt situaţii când îţi rişti viaţa, iar tu te duci fără pistol, fără nimic şi, dacă nu eşti atent, într-o fracţiune de secundă poţi să nu mai fii întreg! Eu nu am armă, m-am ferit de aşa ceva”.
Ca să asociezi locul de muncă obişnuit cu perspectiva morţii nu-i uşor, sunt puţine meseriile de acest gen. Nu oricine poate avea astfel de ocupaţii, motiv pentru care te gândeşti automat la calităţile pe care trebuie să le aibă. „În primul rând, trebuie să fii un bun diplomat, uneori chiar să joci teatru, în sensul bun al cuvântului, pentru că debitorul poate reacţiona în mod neplăcut şi trebuie să-l pregăteşti un pic, să înţeleagă că în locul meu oricum va veni altcineva. De asta spun că orice executare trebuie pregătită foarte bine înainte, nu te poţi duce la debitor fără să ai habar de situaţia lui, mai ales în vremurile astea. Oamenii sunt strâmtoraţi şi este greu să le mai aduci încă un motiv de necaz, trebuie să le vorbeşti frumos, să le explici, pentru că în cele din urmă vor înţelege şi vor achita datoria. Am mai avut creditori care îmi spuneau „du-te, tare!”. Însă, nu poţi aşa, pentru că eşti şi tu om şi nu poţi să te duci peste viaţa omului cu hotărâre. Pe urmă, mai este vorba şi despre interesul creditorului, care trebuie şi el la rândul lui să înţeleagă că executarea se face după anumite reguli astfel încât să-şi atingă scopul şi banii să fie recuperaţi”, mai spune Tănase Neneci.
Pe lângă stofă şi caracter, ca în orice profesie mai este nevoie de încă ceva: de un mentor. „Un executor judecătoresc se bazează foarte mult pe experienţă, pe munca în prima linie, trece de-a lungul anilor prin multe examene. Eu am avut şi experienţa activităţii în sistemul de justiţie, plus un mentor deosebit, pe domnul Escu de la care am învăţat secretele meseriei. Contează şi ce fel de om eşti, dar şi cine te învaţă. Un executor nu este nici sperietoare, nici călău. Este un intermediar între instituţii, un negociator”.
Singura nemulţumire a lui Tănase Neneci, după mai bine de 50 de ani de contribuţie la sistemul public de pensii, este aceea că, spre deosebire de avocaţi şi notari, executorii nu pot ieşi la pensie şi apoi să-şi continue activitatea atâta timp cât mai pot, nenumăratele demersuri făcute în acest sens rămânând fără rezultat.
Cristina IORDACHE
