”Când eram mic visam să ajung mecanic de locomotivă. Prin cartierul în care locuiam trecea un tren industrial şi eram fascinat de ideea de a-l conduce. N-am ajuns decât să lucrez la Uzina ARO şi mi-a plăcut acolo, dar n-am avut de lucru şi m-am apucat de carte”. Aşa începe povestea de viaţă a lui Cornel Duculescu, directorul şcolii din Bicazu Ardelean. A făcut Facultatea de geografie din Bucureşti şi a fost repartizat unde şi-a dorit: într-o zonă în care colectivizarea şi ”beneficiile” ei nu-i atinseseră pe oameni. La Bicaz Ardeal a întâlnit-o pe Marcela, şi ea de loc din Câmpulung Muscel. ”Ne-am înţeles de la început, ne-am căsătorit şi am locuit cu chirie până acum 3 ani, când ne-am mutat într-un apartament”, spune Marcela Duculescu. ”Când ne-am cunoscut, eu aveam deja vechime în şcoală. Predam biologia de vreo 3-4 ani şi, când mi-a spus directorul că a venit cineva de la Câmpulung, am fost foarte curioasă să văd cine este. L-am plăcut din prima clipă şi ne-am completat foarte bine. Mi-au plăcut şi oamenii de aici, tihna în care trăiesc, casa în care am locuit cu chirie, locurile. Şi aşa, au trecut 30 de ani”.
Acum 5 ani, Cornel Duculescu a devenit director. L-au ales colegii: ”Nu mi-a plăcut funcţia. Nu mai am timp de catedră. Nu-mi place să completez hârţogăraie. Am bibliorafturi întregi pe care le fac degeaba. Oricine vine în control nu se uită cum se desfăşoară orele sau ce rezultate au copiii. Toţi cer hârtii. Şi tare m-am mai săturat de hârtii. Apoi, nici nu-i bine să ne eternizăm în funcţii, pentru că oamenii trebuie să iasă la pensie întregi la cap”.
Marcela şi Cornel Duculescu au clădit oameni toată viaţa lor. Şi asta ştiu cel mai bine să facă. Când îi caută foştii elevi, să le mulţumească pentru tot ce au făcut pentru ei, simt că nu s-au irosit. Unii sunt din familii necăjite, cu mulţi copii, şi au reuşit să se ridice învăţând cu îndârjire. ”Am un băiat la Iaşi, e profesor doctor în istorie şi lucrează la Arhivele Naţionale”, spune Cornel Duculescu.”Este dornic să scoatem o monografie a comunei împreună, el cu istoria, eu cu geografia, ar ieşi ceva”.
Şi dincolo de orele de curs, soţii Duculescu îi învaţă pe copii cum să devină oameni întregi şi responsabili. Cum să iubească şi să respecte muntele, râurile, pădurile şi marea, tot ceea ce a lăsat Dumnezeu în grija omului. I-au dus pe elevi în tabere, în deltă, pe munţi, oriunde au putut vedea, înţelege şi simţi natura. Iar marea lor dorinţă este legată tot de natură. Şi de credinţă.
”Am început un traseu, acum doi ani, la Santiago de Compostela, şi tare mi-aş dori să reuşesc să parcurg toţi cei 800 de kilometri”, a mărturisit Cornel Duculescu. ”Am făcut doar 120 km, în 5 zile, pe jos, ne-am cazat într-un fel de minihoteluri şi ne-a impresionat absolut totul, de la istoria acestui pelerinaj vechi de 1000 de ani, până la peisaj şi felul de a fi al oamenilor, care lasă la marginea drumului coşuri cu fructe pentru trecători”.
”Eu nu cred că voi rezista, din punct de vedere fizic, unui asemenea tip de efort”, adaugă Marcela Duculescu. ”Dar voi merge cu el, să-i port de grijă şi să ştie că sunt acolo, că doar e singurul meu copil. De care sunt foarte mândră”.
