* „Potcovarii ştiu cel mai bine cum să bată fierul când e cald”
Din cele mai vechi timpuri, calul este cunoscut ca fiind un animal de folos țăranului român pentru agricultură sau transport. Odată cu evoluția societății, lucrurile s-au mai schimbat un pic, dar oamenii de la sat regretă vremurile de altă dată, când poporul român era un popor care depindea de cai, vremuri în care un cal în vistieria țăranului însemna o mare bogăție. Nu este întâmplătoare zicală românească „nu mor caii cînd vor câinii!”, chiar dacă din nefericire în zilele noastre se întâmplă adesea să moară un “cal” când vrea un “câine”.
Într-o lume invadată de cai-putere, o veche meserie, considerată de unii a fi pe cale de dispariție pare a revigora spațiul rural românesc. Dacă în cele mai îndepărtate timpuri existau câte două-trei ateliere de potcovit pe o singură străduță, astăzi abia dacă mai găseşti un potcovar adevărat la câteva sate depărtare.
În comuna Rediu din județul Neamț această îndeletnicire prinde culoare datorită lui Gheorghe Motfolea care, la cei 73 de ani ai săi, încă mai încinge focul în cuptor, bate cu putere în nicovală, răsuceşte cu bărbăţie metalul încins şi domoleşte cu pricepere caii aduşi la potcovit.
A învăţat această meserie de la părinții săi, iar în prezent își desfășoară activitatea într-un mic atelier. Zeci de potcoave stau rânduite lângă peretele din atelierul bătrânului ,aşteaptându-și stăpânii, iar la fel ca încălțămintele oamenilor și potcoavele au numere, de la 38 până la 42 sau chiar mai mult; mărimile fiind în funcție de dimensiunea unghiei.
A potcovi înseamnă practic “a face încălțări cailor dintr-o bucată de fier, care se pune la foc și se încălzește, se face șarpe, se dă găuri și pe urmă se potrivește pe piciorul calului, se mai curăță unghia și se bat caielele pe potcoave”, ne-a explicat cu drag Gheorghe Motfolea.
Realizarea unei potcoave implică timp, iar potcovitul propriu-zis durează vreo 4-5 ore, pentru că trebuie mai întâi să încălzeşti fierul, să îndepărtezi vechile potcoave cu „descălţătorul”, să cureţi copita, iar apoi să aduci materialul la dimensiunea unghiei calului și să bați alte „încălţări” – ne-a explicat bătrânul, care nu a ezitat să ne facă rapid o demonstraţie. Încă păstrându-și zâmbetul pe buze, bătrânul ne-a spus că în această meserie se potrivește ca o mănușă zicala „bate fierul cât e cald”.
De-a lungul timpului Gheorghe Motfolea a potcovit foarte mulți cai, “cu calul trebuie să fii prieten, fiindcă unii sunt blânzi, alții mai nărăvași”, precizând în același timp și faptul că în anii din urmă, un cal mai puțin “domolit” l-a prins cu dinții de un picior. Garanția că potcovarul și-a făcut meseria “ca la carte” este faptul că animalul nu șchioapătă, deși nu puține sunt cazurile în care sărmanele animale suferă din pricina unor potcovari neexperimentați.
Criza ce a afectat societatea românească în ultima perioadă și poate pierderea interesului pentru această îndeletnicire a redus și numărul de clienți, care acum nu mai sunt prezenți la atelier în număr foarte mare, „cam câte unul-doi pe zi”, motiv de nemulțumire pentru potcovar. Dar, hărnicia și priceperea l-au determinat să mai încerce și alte meserii, precum cea de fântânar și în același timp să muncească pâmântul așa cum a învățat de la bunicii săi.
Cel mai mare regret al potcovarului din Rediu este faptul că meseria pe care el o practică cu atâta dragoste este pe cale de dispariție, “am mai învățat un tânăr de la Vădurele care este taina potcovitului, dar în rest tinerii noștri nu vor să învețe, pleacă prin alte țări, unde zic ei că se câștigă mai bine”.
Va veni o vreme când bătrânul Motfolea nu va mai “încălța caii”, iar micul său atelier va avea ca tineri moștenitori pe fiul său, în vârstă de 30 de ani și de ce nu câțiva nepoți care “au furat” meserie de la meșter. O bucurie imensă se simte în sufletul bătrânului Motfolea, deoarece una dintre cele mai vechi meserii din lume va avea un urmaș pe plan local, iar munca sa de o viață nu va fi transformată într-o piesă de muzeu.
Alexandra GÎRBEA