Două verbe par a fi definitorii pentru existența în spațiul social românesc: „a se da” și „a te descurca”. Iar asta nu de azi ori de ieri, ci, luând în considerare sinuoasa noastră modernizare, începută oricum târziu și nedefinitivată nici acum, încă din momentul din care putem vorbi despre instituirea statului legal-rațional, acum ar spune sociologul Max Weber. Reiese lucrul acesta, spre exemplu, și din scrieri de la începutul secolului trecut, publicate înainte de Marea Unire, cum sunt cea a lui Dimitrie Drăghicescu („Din psihologia poporului român”, 1907), respectiv cea a lui Ștefan Zeletin („Din țara măgarilor. Însemnări”, 1916). Privit în mare, spațiul nostru este unul în care cultura socială e una de factură paternalistă: statul, identificat de regulă cu un personaj politic (de aici tendința de personalizare instituțională, pregnantă și în prezent), fie că acesta e voievod, domnitor, rege, mareșal, secretar general al partidului ori președinte, este cel care trebuie „să dea” ceva. Deloc întâmplător, o vorbă atribuită lui P.P. Carp exprimă excelent starea de fapt predominantă: „Românul se naște bursier, trăiește funcționar și moare pensionar”. Când spiritul antreprenorial și cel al competiției este anihilat din start de ideea că statul e dator chiar și atunci când individul nu este, „a se da” devine un atribut existențial.

Cel de-al doilea atribut existențial este determinat de verbul „a te descurca”. Descurcăreala, mica-mare fușereală, slalomul prin viață, supraviețuirea aflată permanent sub semnul a ceea ce Blaga numea „existența întru imediat și pentru securitate”, toate acestea duc, de cele mai multe ori, înspre impostură. Nu aș spune că această situație este valabilă doar în cazul politicienilor. Deși aici „descurcăreala” este, poate, cea mai evidentă, nu ne putem iluziona la infinit că politicienii sunt „altceva” decât restul românilor, adică „altceva” decât noi. În definitiv, așa cum sunt, ei ne reprezintă, urmare a unor voturi pe care tot noi le dăm.

„O să ne descurcăm, țara asta se descurcă!”, a clamat ritos premierul Victor Ponta, spre finalul întâlnirii de dată recentă pe care a avut-o cu președintele Traian Băsescu, pe tema legii privind reducerea CAS. Nu-i vorbă, și premierul, și președintele sunt, așa cum știm, niște „descurcăreți”, fiecare în felul său. Dar, a releva în această manieră care este principiul actului de guvernare în România anului 2014 ne duce, cred, în plină zonă a absurdului! Păi – doar întreb! – dacă „țara asta se descurcă”, de ce ar mai avea ea nevoie de funcții precum sunt cele de prim-ministru și de președinte? Ca să ne confirme, prin vocea premierului, că mersul României prin lume este unul aflat în derivă, pus sub semnul „descurcărelii”?

Într-adevăr, aș spune, în loc de răspuns, că „țara asta se descurcă”, încă, în contextul în care cel puțin un lider al ei, precum actualul prim-ministru, „s-a descurcat”, la rându-i: are un doctorat în științe juridice, este președintele celui mai puternic partid, a ajuns premier, poate să ne spună, paternalist, „banii sunt la mine!”, când și cum are chef, de parcă i-ar fi adus de-acasă. „Țara asta se descurcă”, încă, în condițiile în care resimțim cu toții cât de mare e impactul eficienței actului de guvernare. „Țara asta se descurcă”, încă, atâta vreme cât feudele împărțite pe culori politice dezvoltă în continuare un sistem de jefuire a banului public ce funcționează aproape de perfecțiune. Rămâne, peste toate, întrebarea dacă nu cumva această „descurcăreală”, o meteahnă pe care o avem din vechime și pe care liderii nostri politici o ridică și azi – după cum aflăm chiar din gura lor – la rang de virtute, ne va permite să fim vreodată altceva decât „o țară tristă, plină de humor”.