În urmă cu două săptămâni, punând, în cadrul rubricii de față, problema crizei grecești ca precedent periculos, scriam că „referendumul pe care îl va organiza guvernul elen nu urmărește să exprime voința poporului, ci să legitimeze discursul și poziția populistă a lui Tsipras” și că, tocmai „de aceea, el nici nu ar trebui să fie luat în seamă de oficialii europeni”. Lucrurile întâmplate în săptămâna din urmă par să confirme această analiză, din moment ce guvernul elen a asumat, după demisia exoticului ministru de finanțe Varoufakis, un plan de măsuri de austeritate mai dur decât cel propus anterior de oficialii europeni și de creditorii internaționali. Iar asta demonstrează, pe deasupra, inutilitatea referendumului ca urmare a căruia peste 60 de procente dintre greci au spus „nu” austerității. În acest caz, supralicitând, aș spune chiar că acest „nu” e lipsit și de importanța simbolică a mesajului pe care autoritățile de la Atena ar fi vrut să-l transmită către UE, din moment ce aceleași autorități au uitat de el în doar câteva zile.
Ceea ce s-a întâmplat cu acest referendum e departe de a fi fost un exercițiu democratic. Referendumul elen a fost rezultatul unui traseu populist pe care grecii s-au angajat atunci când și-au dat voturile politicii propuse de Alexis Tsipras. Cum a luat populismul locul democrației la Atena? S-a întâmplat același paradox identificabil în cazul tuturor efectelor produse de discursul populist: susținând necesitatea unui „exces” de democrație, în numele exprimării „voinței populare” și, deci, trecerea de la forma normală și modernă a democrației reprezentative la aceea a unei „urme” a anticei democrații directe, referendumul, populismul a înfrânt democrația, fără a rezolva, însă problema de fond. Pentru că această problemă nu poate fi rezolvată, cum spuneam, nici măcar simbolic, prin apel la instrumentul referendar. Dincolo de faptul că poporul nu are întotdeauna dreptate și de acela că poate greși, problema de fond a crizei grecești nu poate fi rezolvată decât respectând clauzele contractuale ale unor angajamente internaționale, ceea ce implică, automat, în cazul de față, o politică de austeritate. Nu poți să ai 14 salarii într-o țară care nu produce nimic altceva decât turism. Într-o țară în care există și cea de a paisprezecea pensie, ajutoare sociale pe lângă pensie și în care, în același timp, jocurile de noroc nu sunt impozitate. Nu poți să ai dezvoltare economică în condițiile în care nu sunt impozitate veniturile obținute de întreprinzătorii din insule. Iar acestea sunt doar câteva dintre realitățile observabile la nivelul realității cotidiene a economiei grecești.
Sigur, retorica de tip Tsipras & Varoufakis, de tipul „nu ne vindem țara!”, așa cum a fost și încă mai e practicată și pe la noi, „dă bine” la mase. Însă, iarăși, nu rezolvă problema. Peste tot în lume, populiștii își extrag resursele de legitimitate în primul rând din retorică. Iar Tsipras are toate „calitățile” unui lideri populist, cea mai evidentă fiind, evident, carisma. Discursul său, ce combină mitul salvatorului cu acela al conspirației, la care le adaugă pe cel al „vârstei de aur” și pe cel al unității, sună în felul următor: sunt singurul care poate salva Grecia de austeritate, spunând nu celor care, în plan internațional, au conspirat la bunăstarea noastră și ne-au adus în pragul falimentului. Pentru asta, însă, adică pentru a ne întoarce la epoca în care bunăstarea grecilor era un model chiar și pentru țările europene, e nevoie să fim strâns uniți împotriva Europei. De aici și până la principalul instrument al politicii populiste, referendumul, utilizat, culmea!, în numele democrației, nu a fost decât un pas. Așa, și? După acest pas, care e probabil că a gâdilat orgoliul grecilor și l-a relegitimat pe Tsipras, urmează mulți alți pași înapoi, tocmai pentru că problema de fond nu s-a rezolvat. Este ceea ce, cât de curând, înșiși cei care l-au susținut pe Alexis Tsipras în demersul său iresponsabil vor ajunge să înțeleagă. Iar dacă lucrul acesta se va întâmpla, poate că grecii își vor da seama că nu trebuie să aștepte „salvarea” nici din exterior, nici de la vreun lider providențial precum Tsipras, ci muncind și producând-o prin activitatea lor de zi cu zi.
Dan Misăilă
