Povestea tulburătoare a Constanţei Moisina, fost deţinut politic nemţean, care a avut curajul de a se împotrivi regimului bolşevic
Arestată la doar 15 ani, pentru că a scris o poezie împotriva lui Stalin, doamna Constanţa Moisina, astăzi în vârstă de 80 de ani, a trecut prin teroarea bolşevică, fiind bătută crunt, umilită şi terorizată, pentru că şi-a mărturisit, cu demnitate, crezul. Durere pierderii părintelui drag, căzut la datorie în cumplita bătălie de la Ţiganca, din vara anului 1941, când armata română trecuse Prutul pentru eliberarea Basarabiei, a determinat-o pe Constanţa Moisina să-şi exprime, fără rezerve, împotrivirea faţă de asasinii tatălui său, care preluaseră conducerea ţării noastre. A făcut parte dintr-un grup de rezistenţă împotriva lui Stalin, constituit în cadrul Liceului „Cuza Vodă” din Huşi, însă curajul mărturisirii i-a costat scump pe cei 19 copii, care au fost întemniţaţi, unii dintre ei ajungând chiar şi la Canal…
În închisoare, Constanţa Moisina a ţesut o poezie, pe o batistă albă, folosindu-se de un ac făcut dintr-un os şi de fire scoase din bluza sa. O poezie tulburătoare, care vorbeşte despre darul sfânt al libertăţii, un dar pe care astăzi cei mai mulţi dintre noi nu mai ştim să-l preţuim, la adevărata sa valoare. Astăzi, la împlinirea a 25 de ani de la Revoluţia din 1989, să cântărim bine aceste cuvinte, rostite de un om pentru care libertatea a preţuit mai mult decât cariera, decât statutul social sau averile adunate prin concesii şi trădări de tot felul…
Rep.: Care este contextul în care a avut loc arestarea dumneavoastră?
C. M.: Eram un grup de copii de clasa a IX-a, de la Liceul „Cuza Vodă” din Huşi. Unul dintre copii avea un frate student la Iaşi şi, în vremea aceea – erau anii ’49 – ’50 – aveau loc mişcări studenţeşti împotriva ocupaţiei ruseşti. Probabil că studentul i-a comunicat colegului meu anumite informaţii. Acest coleg, care provenea dintr-o familie bogată, şi cu rădăcini în etnia germană, a adunat lângă el alţi colegi şi a început să povestească lucruri pe care le ştia de la fratele lui. Aşa s-a născut grupul nostru de rezistenţă împotriva lui Stalin.
Rep.: În ce mod vă manifestaţi revolta faţă de regimul instaurat în ţara noastră?
C. M.: Spre exemplu, la Gazeta de perete erau afişate tot felul de articole care proslăveau regimul bolşevic, aflate sub celebrul slogan:”Stalin şi poporul rus/libertate ne-au adus!”. Rolul nostru era să rupem acele articole. Probabil au fost şi alte forme de protest, dar eu nu le ştiam. Cert este că prietenii mei erau bănuiţi că aveau legături cu grupul de rezistenţă al studenţilor ieşeni. În ceea ce mă priveşte, am scris o poezie împotriva lui Stalin şi a ruşilor. Pe când aveam vreo 6 – 7 ani, tatăl meu a fost ucis în război de către ruşi, la Ţiganca, în vara anului 1941, când armata română a trecut Prutul, pentru eliberarea Basarabiei. A fost un lucru pe care nu l-am putut uita toată viaţa şi a fost şi motivul care a stat la baza urii mele faţă de ruşi şi faţă de Stalin. La un moment dat, în acest grup de prieteni se afla şi un fiu de ţăran care a fost pus de Securitate să ne urmărească, iar în noapte de 4 spre 5 mai 1950 am fost arestată, nu înainte ca securiştii să-mi percheziţioneze locuinţa, în căutarea poeziei. Mama, însă, aflase de poezie cu ceva timp înainte şi o ascunsese bine sau chiar o distrusese. Probabil că, dacă securiştii ar fi găsit-o, aş fi încurcat-o mult mai rău!…
Rep.: Ce s-a întâmplat după momentul arestării?
C. M.: În aceeaşi noapte, au fost arestaţi 18 elevi din grupul nostru. Eu eram singura fată. Am fost duşi, mai întâi, la Securitate, unde am fost anchetaţi. Anchetatorul (era un locotenent evreu pe care-l chema Iuclea) a fost foarte brutal, am fost bătută, umilită, ţinută la izolare… În luna mai au început să se coacă cireşele şi câţiva băieţi din grupul nostru au evadat. În primul rând, pentru că vroiau să mănânce cireşe şi în al doilea rând pentru că vroiau să fie liberi. În definitiv, eram doar nişte copii… Câţiva dintre ei au ajuns foarte departe şi au scăpat, dar vreo doi au fost prinşi. Au fost zdrobiţi în bătaie şi au făcut şi şase ani, la Canal… După 10 luni de anchetare, s-a hotărât să fim judecaţi la Tribunalul Militar din Galaţi. Când am ajuns la Galaţi, aduşi de la Huşi şi pregătiţi pentru proces, am fost duşi într-o clădire unde se aflau securişti. Pe băieţi i-au luat la pumni şi la palme, ca să nu cumva să uite ce aveau de spus în faţa tribunalului, iar pe mine m-a luat un securist – pe care ţin minte că-l chema Angelescu – la o plimbare. Acesta mi-a spus: „Fată dragă, tu n-ai făcut nimic. Vei fi judecată doar pentru omitere de denunţ.” Şi, într-adevăr, aceasta a fost acuzaţia mea. Apoi a început procesul. Eram o gaşcă de copii băgaţi în boxă, iar întreg completul de judecată privea la noi cu uimire, aşa cum te uiţi la nişte animale expuse la grădina zoologică… Până la urmă, cei care eram arestaţi de aproape un an (eram vreo 4 – 5 în situaţia aceasta) am fost condamnaţi la 1 an de închisoare, şi, în foarte scurt timp, am fost eliberaţi, pentru că se împlinise termenul. Pe 5 mai 1951 am fost eliberaţi, considerându-se că am executat pedeapsa. Însă ceilalţi, care aveau de executat 4 – 5 ani, au fost trimişi în cele mai cumplite închisori…
Rep.: Cum a decurs perioada de detenţie?
C. M.: Eram chemată la anchetă pe nepusă masă, se făceau tot felul de confruntări, eram ţinuţi sub teroare în permanenţă. Ne şi băteau, pe mine mai puţin, dar pe băieţi – până leşinau… cu pumnii, cu picioarele… Era un sublocotenent foarte rău, un fost zidar care fusese racolat de Securitate. Acesta bătea până când obosea, până când nu mai putea el… Îi ducea într-un beci, îi zdrobea în bătaie şi apoi îi lăsa acolo şi pleca. Cu timpul, copiii îşi reveneau şi apoi îi aducea înapoi în celulă, cu capul umflat… Hrana era un fel de terci de mămăligă, care parcă niciodată nu ne ajungea… Şi, deşi mi-am promis că o să mănânc terci pe săturate când ajung acasă, n-am mai pus niciodată gura pe aşa ceva… La un moment dat, s-a schimbat anchetatorul şi a urmat o altă anchetă, cu anchetatori veniţi de la Galaţi, dar fără bătăi şi scandaluri. Practic, s-a refăcut ancheta, pe baza dosarelor deja întocmite, însă de data aceasta s-a discutat amiabil. Pe 5 mai am fost eliberată, împreună cu alţi doi colegi care executaseră tot un an şi m-am dus acasă.
Dată afară din şcoală, cu domiciliul forţat…
Rep.: Ce s-a întâmplat când aţi ajuns acasă?
C. M.: Când am ajuns acasă, parcă eram pe altă lume… Toţi prietenii şi cunoscuţii s-au depărtat de mine, de frică. Despre şcoală nici nu mai putea fi vorba: fusesem eliminată definitiv din orice formă de învăţământ… Mi se stabilise domiciliu obligatoriu, fiind nevoie de semnătură de la Miliţie pentru a părăsi localitatea. Am fost trimisă să muncesc la o fabrică de cărămidă, am încercat, însă nu am rezistat… Atunci, ce să fac?! M-am gândit să merg la Bucureşti, să mă înscriu la o şcoală. Îmi plăcea foarte mult chimia, eram pasionată, la 13 ani aveam la şcoală laborator propriu. Un unchi de-al meu cunoştea pe cineva prin Bucureşti, un profesor, şi ne-am interesat să vedem dacă mă pot duce să dau examen la un liceu de chimie.
Examenele se ţineau în perioada 25 – 26 august. Eu îmi pregătisem dosarul, dar având domiciliu obligatoriu nu puteam pleca din oraş, decât cu semnătura şefului Miliţiei. Era 23 august, iar eu ar fi trebuit să plec a doua zi la Bucureşti. Am mers să-l caut pe şeful Miliţiei, dar mi s-a spus că este în oraş, la manifestaţie. Am plecat pe urmele lui, am întrebat pe cineva care este şeful Miliţiei şi cineva mi l-a arătat, în fruntea unei coloane. M-am dus la el, în plină defilare, şi i-am cerut să-mi semneze cererea! S-a uitat la mine şi a plecat mai departe. Eu nu m-am lăsat, m-am ţinut după el până când l-am convins şi a semnat! În sfârşit, am luat examenul şi am făcut şcoala în Bucureşti, patru ani de chimie. Am intrat şi la facultate, însă erau anii ‘56 – ’57, când în Ungaria a avut loc revoluţia împotriva dictaturii bolşevice şi a ocupaţiei sovietice (revoluţie sfârşită printr-un masacru comis de trupele sovietice n.n.). Şi ai noştri au înăsprit controalele, aşa că am fost aruncată afară din facultate… Singura mea şansă a fost să mă angajez, în ianuarie 1959, la Săvineşti, pentru că aici era marea uzină de chimie.
Poezia ţesută în închisoare, pe o batistă albă…
Rep.: Aţi mai avut de-a face cu Securitatea, după perioada de detenţie?
C. M.: Practic, toată viaţa am fost urmărită, iar casa împânzită de microfoane… Mă chemau mereu la cadre, să le spun cine sunt, cine am fost, ce-am făcut… mereu am fost supravegheată. Când am ieşit de la Securitate, mi s-a cerut să semnez o declaraţie şi să devin informator… evident că n-am acceptat. În Bucureşti, însă, am avut un incident foarte neplăcut. Locuiam la o mătuşă de-a mea şi într-o zi, când mergeam spre casă, pe marginea trotuarului, apare o maşină a Securităţii – pe atunci aveau acele maşini mari, negre – care a venit cu viteză, spre mine, ca să mă calce. M-am lipit de un perete, şi atunci a ieşit din maşină un individ care a început să mă înjure. M-a luat de mână şi m-a dus la sediul Securităţii din strada Ştirbey, unde a continuat să mă înjure în ultimul hal şi probabil că m-ar fi bătut, dar a apărut o colegă de-a lui care i-a zis: „Las-o, măi, nu vezi că e doar un copil?”…
Rep.: Probabil că vroiau să vă intimideze…
C. M.: Cu siguranţă. Pentru că acest individ îmi spunea, printre înjurături: „Lasă, că ştiu eu cine eşti! Un duşman, un bandit al poporului!”… Am ajuns acasă plângând şi foarte speriată. De-a lungul timpului, chiar dacă mi-am întemeiat o familie şi am mers mai departe, am trăit mereu cu spaima aceasta în suflet. Însă nu am renunţat niciodată la crezul meu.
Rep.: În închisoare aţi ţesut, pe o batistă albă, o poezie…
C. M.: Da, o poezie despre libertate, ţesută pe o batistă albă, pe care mi-o adusese mama. În celulă găsisem un os, pe care-l şlefuisem şi căruia îi făcusem şi o ureche, cu ajutorul unui bold, pe care-l aveam de acasă. Am ţesut poezia cu fire scoase dintr-o bluză ecosez, cu mare grijă, fiindcă dacă aş fi fost surprinsă, cu siguranţă că batista mi-ar fi fost confiscată. Iată, în încheiere, câteva versuri din această poezie: „Să ai prieteni sute, mii,/ Din colţuri, de departe/Ce cauţi tu printre cei vii,/ De nu ai libertate? S-o preţuieşti până-n mormânt/Fără de doar şi poate/Nimic pe lume nu-i mai scump/Ca sfânta libertate! Un fir de iarbă a crescut/Şi libertate are/Iar tu priveşti la el tăcut/N-o ai şi mult te doare!”
A consemnat Irina NASTASIU