Lângă chiliile Mănăstirii Agapia se află casa memorială a scriitorului moldovean
Astăzi se împlinesc 95 de ani de la moartea, la 19 noiembrie 1919, a scriitorului Alexandru Vlahuţă, un mare admirator al frumuseţilor patriei, iubitor şi apărător al poetului Mihai Eminescu şi prieten apropiat al pictorului Nicolae Grigorescu.
Alexandru Vlahuţă s-a născut la 5 septembrie 1858, în satul Pleşeşti, judeţul Vaslui, fiind ultimul dintre cei nouă copii ai lui Neculai Vlahuţă şi al Ecaterinei Petrescu.
A urmat școala primară și liceul la Bârlad, susținând examenul de bacalaureat la București, în 1879. Timp de un an, a urmat cursurile Facultății de Drept din București, pe care le-a părăsit din cauza situației materiale precare, devenind institutor și apoi profesor la Târgoviște.
Între anii 1884 – 1893 este profesor la mai multe instituții de învățământ din Bucureşti. În 1888 este numit revizor școlar pentru județele Prahova și Buzău. Editează revistele „Vieața” (1893–1896) şi „Sămănătorul” (1901), pentru cea din urmă colaborând cu George Coșbuc. Din 1901 a funcționat ca referendar la Casa Școalelor, iar în 1905 se căsătorește pentru a treia oară cu Ruxandra, fiica unui proprietar agrar din Dragosloveni, județul Râmnicu Sărat. Vorbind despre acest eveniment, Gala Galaction remarca: „Vlahuţă îşi căutase pacea inimii şi a căminului (…) o căutase în două rânduri. Nimerise rău sau mediocru şi întâia oară şi a doua oară. A încercat şi a treia oară. De data asta, norocul l-a servit cu paharul plin. A găsit o tovarăşă deosebit de inteligentă şi capabilă de toate devotamentele, de cari este atât de setoasă o inimă de artist”.
În timpul Primului Război Mondial, Vlahuţă a locuit la Iași, apoi la Bârlad, unde era vizitat de tineri scriitori, unul dintre aceştia fiind Vasile Voiculescu. Se îmbolnăveşte din cauza condiţiilor vitrege ale acelor vremuri, iar casa de la Dragosloveni îi este distrusă, în timpul războiului. Ultimele două luni din viaţă, Vlahuţă şi le petrece la Câmpina, fiind grav bolnav şi căutând un climat favorabil ameliorării stării sale de sănătate. La 19 noiembrie 1919, scriitorul se stinge din viaţă la Bucureşti, în casa din strada Visarion.
Casa memorială a lui Alexandru Vlahuţă de la Agapia
Lângă Mănăstirea Agapia, înconjurată de flori multicolore, brodate de-o parte şi de alta a aleii, se află şi Casa memorială a lui Alexandru Vlahuţă, acolo unde scriitorul venea adeseori în timpul verii, pentru a se odihni. Casa a fost construită de maica Elisabeta Străjescu, sora lui Vlahuţă, care s-a călugărit la Mănăstirea Agapia în 1889, după ce a rămas văduvă, aici mutându-se ulterior și mama sa.
În pridvorul acestei case – construit de Vlahuţă în 1902 – au avut loc adevărate cenacluri literare, la care participau cei mai buni prieteni ai scriitorului, printre care: I.L. Caragiale, I. Slavici, Barbu. Şt. Delavrancea, B. Petriceicu Haşdeu şi Paul Bujor.
În anul 1963, în această casă a fost organizată o expoziție memorială care cuprinde mobilier original și obiecte personale ale familiei Vlahuță, precum și fotografii, scrisori și cărți care relevă aspecte semnificative din viața și creația cunoscutului scriitor. Cele două camere mici, foste chili, au un mobilier simplu, alcătuit din paturi cu tăblii, lămpi de epocă, mese simple, pe pereţi aflându-se un ceas cu pendulă, icoane vechi şi desene realizate de Margareta, fiica scriitorului. De asemenea, pe un perete se află şi o copie după N. Vlahuţă reprezentând pe Nectarie Vlahuţă (tatăl scriitorului), la vârsta de 100 de ani, precum şi un portret în ulei al lui Alexandru Vlahuţă, realizat de pictorul Ipolit Strâmbescu.
Tot în interiorul muzeului poate fi admirată şi faimoasa scrisoare pe care Alexandru Vlahuţă a adresat-o fiicei sale, Margareta, cu ocazia împlinirii vârstei de 17 ani, scrisoare care poate fi considerată un adevărat testament literar.
Iată câteva din îndemnurile pe care Vlahuţă le transmitea fiicei sale acum mai bine de un veac, la fel de actuale astăzi şi întotdeauna: “Dacă nu ne-am iubi pe noi aşa fără măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastră şi dacă ne-am dojeni de câte ori am minţit, sau ne-am surprins asupra unei răutăţi, ori asupra unei fapte urâte, dacă în sfârşit, ne-am examina mai des şi mai cu nepărtinire (lesne-i de zis!), am ajunge să răzuim din noi, partea aceea de prostie fudulă, de răutate şi de necinste murdară, din care se îngraşă dobitocul ce se lăfăieşte în nobila noastră făptură. Se ştie că durerea este un minunat sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte trage învăţătură şi din durerile altora. (…) Aşa, Mimilică dragă, ceartă-te de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muşcă de inimă şarpele răutăţii, al invidiei şi al minciunii. Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii şi suflet larg, cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată, de câte ori deşertăciunea te îndeamnă să strigi: ”Uitaţi-vă la mine!”, dar mai ales aş vrea să scriu, de-a dreptul în sufletul tău aceasta: «Să nu faci o faptă a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roşeşti». Nu e triumf pe lume, nici mulţumire mai deplină, ca o conştiinţă curată.
Păstrează scrisoarea asta. Când vei fi trăit cincizeci de ani ai să o înţelegi mai bine. Să dea Dumnezeu să o citeşti şi atunci cu sufletul senin de azi!
Te îmbrăţişează cu drag,
Al. Vlahuţă
Când ai împlinit şaptesprezece ani.”
Irina NASTASIU