Anul trecut, monahii de la Mănăstirea Petru-Vodă au aflat trupul părintelui Calciu întreg, neputrezit şi bineplăcut
Încă de astă vară, Mănăstirea Petru-Vodă a început demersurile pentru canonizarea părintelui
Astăzi se împlinesc 8 ani de la adormirea Părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa, luptător anticomunist care a îndurat peste 21 de ani în închisorile comuniste, în perioada 1948 – 1964 şi 1979 – 1984, trecând şi prin iadul reeducării de la Piteşti (1949 – 1951). Despre anii petrecuţi în temniţă, părintele Calciu spunea: „Închisoarea e ca un purgatoriu care te curăță de păcate și mai ales te înalță spiritual. Niciodată n-am fost, nici măcar acum, mai aproape de Dumnezeu decât am fost în închisoare!”
Părintele a murit pe data de 21 noiembrie 2006, după o lungă suferinţă, chiar de Praznicul Intrării Maicii Domnului în Biserică. Pe patul de moarte a profeţit: „O să se bată cu noi şi morţi, iar noi o să fim alături de voi ca să ne apăraţi. Şi morţi vom izbândi!”
A fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Petru-Vodă, potrivit dorinţei exprimate în Testamentul său, pentru a fi mereu alături de părintele Justin Pârvu, un apropiat prieten şi un coleg de temniţă şi suferinţă.
Anul trecut, la pomenirea de 7 ani de la moartea sa, trupul părintelui Calciu a fost găsit întreg, neputrezit şi bineplăcut, ca mărturie a sfințeniei sale. Deşi sfintele moaşte ar fi trebuit scoase la închinare şi cinstite, s-a decis reînhumarea lor, considerându-se că dezgroparea părintelui Calciu ar fi contravenit dispoziţiilor testamentare lăsate, în 28 octombrie 2006, Părintelui Justin Pârvu şi obştii de la Petru-Vodă.
Astă vară, Mănăstirea Petru-Vodă a demarat demersurile oficiale pentru canonizarea părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa, simbol al rezistenţei anticomuniste în România.
Slujba de pomenire a părintelui Gheorghe Calciu se va oficia mâine, în biserica Mănăstirii Petru-Vodă, Sfânta Liturghie începând la ora 9 şi fiind urmată de slujba Parastasului.
Jertfa sublimă a lui Gheorghe Calciu pentru salvarea lui Costache Oprişan
„Costache Oprişan, bolnavul din celula 4 – pus anume acolo pentru a-i contamina pe ceilalţi cu bacilul Koch din plămânii lui găuriţi de caverne – era din ce in ce mai slăbit. Îl sufoca tusea şi-l năpădea sângele pe beregată şi gură. (…) Obsesia lor devenise bolnavul care se sufoca tot mai tare pe zi ce trecea şi pentru care trebuia întreprins ceva… Şi ideea îi veni tot lui: să pună la mucegăit bucăţele de pâine, din cele 120 grame ce se dădeau o dată pe săptămână, pe care apoi să le dizolve în apă şi astfel, din lichidul obţinut, după strecurarea lui printr-o zdreanţă, să facă un fel de „infuzie” pe care el s-o inspire pe nas, în momentul când îl zguduia tusea. Mucegaiul, credeam noi, era un fel de penicilinum notatum şi nu putea să nu facă un efect benefic, atâta vreme cât şi alte antibiotice aveau aceeaşi origine, mai ales penicilina care se dădea în spitale şi contra tuberculozei.
Şi-ntr-adevăr, rudimentara lor producţie de mucegai dizolvat îşi făcu efectul. Slab, la început, dar eficace până la urmă, pentru că accesele de sufocare ale bolnavului se mai răriră. (…) Semn bun, dar, din păcate, de prea scurtă durată. Bacilii Koch suferiseră un şoc, însă nu dispăruseră şi organismul bolnavului nu reuşi să le facă faţă. Se îngălbenise de tot şi pielea abia mai reuşea să-i ţină oasele să nu se împrăştie. Cumplit proces de mumificare! — Nu mai are mult! constată Calciu disperat. Trebuie să mai facem ceva… O ultimă încercare…
– Adică ce? întrebă Iosif.
– O să vedeţi voi! răspunse Calciu, repezindu-se să ia o gamelă.
– Ce vrei să faci cu ea? întrebă speriat Mircea care bănuia ceva îngrozitor. Şi nu se înşela, pentru că, retras „în fundul celulei tronconice, Calciu îşi suflecă mâneca zeghii şi, cu un blacheu de bocanc ascuţit pe ciment, îşi deschise vinele de la cotul mâinii stângi, umplând gamela cu lichidul roşu ce se scurgea din el.
– Eşti nebun! exclamară îngroziţi Mircea şi Iosif.
– Vrei să te sinucizi şi tu ca cei de la Piteşti? continuă Iosif. Mircea, mut de mirare, rămăsese cu gura căscată.
– Nu vă panicaţi! le spuse Calciu întorcându-se spre ei, cu gamela plină de sânge. O s-o las aşa, să se sedimenteze hematiile în ea, iar limfa o să i-o dau s-o bea. Poate c-o să se mai întremeze. Nu-l vedeţi că de-abia mai suflă? Şi puse gamela pe ciment, la rece, sub patul pe care făcea paza zilnică, pentru a nu-i prinde paznicii aţipind. Costache, agonizând în patul lui, nici nu observase ce făcuse Calciu pentru el. Zăcea nemişcat şi doar pieptul îi mai tresărea din când în când.
– Bea asta! îl îndemnă Calciu, într-un moment când i se păru că, dacă bolnavul nu bea limfa, îl scapă pe drumul spre Dincolo. Ceilalţi doi, îl priveau cu ochii căscaţi cât cepele. Zgâlţâit de Calciu şi îndemnat să bea din gamela ce i-o pusese la gură, Costache Oprişan deschise ochii mari, ca şi cum şi-ar fi văzut moartea cu ei şi, cu ultimele puteri pe care le mai avea, încercă să se ferească de ceea ce i se oferea.
– Bea! Bea-o! insistă Calciu. Dar Oprişan închise ochii şi lăsă capul să-i cadă, moale, într-o parte.
– Lasă-l, că s-a sfârşit! îi şopti Iosif, încercând să-l tragă la o parte. Calciu, împietrit, părea pornit cu sufletul pe acelaşi drum pe care o luase Costache. (Marcel Petrişor – „Trecute vieţi de domni, de robi şi de tovarăşi”)
Irina NASTASIU
