Ultima întâlnire dintre Grigore Caraza şi părintele Dimitrie Bejan

22/09/2014

dimitrie dimitrie2Pe 21 septembrie s-au împlinit 19 ani de la moartea părintelui Dimitrie Bejan, „un mare erou al vieţii noastre creştine şi naţionale”, cum îl numea părintele Justin Pârvu.

Părintele Dimitrie Bejan s-a născut la 26 octombrie 1909, la Hârlău (judeţul Iaşi),  într-o familie de ţărani răzeşi dreptcredincioşi. Urmează cursurile Seminarului Teologic din Iaşi, iar mai apoi studiază la Facultatea de Teologie din Bucureşti. După absolvirea Teologiei, va urma cursurile Facultăţii de Istorie, tot din Bucureşti, avându-l profesor pe savantul Nicolae Iorga. Părintele Dimitrie Bejan a fost hirotonit preot în anul 1940, când a şi fost trimis pe front, ca preot militar. Împreună cu regimentul de armată, Părintele ajunge până la Stalingrad, unde va fi luat prizonier, în anul 1942, împreună cu alţi 17.000 de români. Petrece şapte ani în lagărele din Rusia şi Siberia. Amintiri copleşitoare sunt publicate în cartea „Oranki”, publicată la Editura Tehnică, în 1995. În această perioadă, părintele Bejan botează sute de ruşi, face liturghia în lagăre şi închisori, slujind şi în comunităţile izolate ruseşti din apropierea lagărelor.

Întors în ţară, în anul 1948, Părintele Dimitrie Bejan va fi închis din nou, de data aceasta data însă “de ai săi”. În ţară, Părintele Dimitrie Bejan a fost închis mai întâi la Jilava, iar mai apoi la Văcăreşti, la Aiud, la Canal, din nou la Jilava, la Cavnic, iar în cele din urmă, la Aiud. În închisoarea de la Aiud, Părintele Dimitrie Bejan a fost coleg de celulă cu Părintele Benedict Ghiuş.

După marea eliberare din anul 1964, Părintele Dimitrie Bejan va fi urmărit în continuare de comunişti, până în anul 1990. A avut domiciliul forţat până la căderea regimului comunist, în anul 1989. Va sluji ca preot la biserica din localitatea Ghindăoani, judeţul Neamţ. Pentru că, la vremea respectivă, propaganda religioasă era interzisă, iar părintele Bejan predica liber, un consiliu bisericesc a luat decizia de a-i ridica dreptul de a sluji. Între anii 1990-1995, părintele va locui în oraşul Hârlău, unde i se hotărâse domiciliul forţat. Aici, a spovedit, sfătuit şi întărit pe toţi cei care i-au trecut pragul casei. Părintele Dimitrie Bejan a trecut la Domnul în ziua de 21 septembrie 1995.

 

„Acolo, în faţa porţii, te aştept şi nu intru fără tine!”

 

Despre ultima sa întâlnire cu părintele Dimitrie Bejan, coleg de suferinţă în temniţele comuniste, povesteşte, cu emoţie,  Grigore Caraza, fost deţinut politic nemţean:

„Irina, frumoasa mea de doar doi ani din Bărăgan şi fina părintelui Dumitru Bejan, mi-a comunicat că părintele ar vrea să ne mai vedem o dată înainte de marea despărţire. Aşa se face că, în vara anului 1994, venind pentru scurt timp în România, m-am hotărât să ajung şi la Hârlău, acolo unde părintele Bejan a locuit în ultima parte a vieţii.

Împreună cu Ciprian, aflat la volanul maşinii, am trecut prin Codrii Paşcanilor, localitate intrată în istorie în urma bătăliilor dintre români şi ruşii cotropitori în timpul celui de al doilea război mondial. Ionel ne-a arătat printre altele satul unde s-a născut – Stroieşti – în apropierea Cotnariului.

Ajunşi la Hârlău, întâlnirea cu părintele Mitiţă, cum îi spuneau prietenii, a fost impresionantă.

– Bine-ai venit, americanule!

Lacrimile lui s-au întâlnit cu ale mele şi vorbele ne erau înecate de dorul atâtor ani cât nu ne văzusem…

Chiar dacă timpul îl mai împovărase, părintele era aşa cum îl ştiam, poate puţin mai încărunţit, poate şi mai multă blândeţe, dar cu aceeaşi aură de sfânt a cărei strălucire nu a pălit nici în temniţele pe unde trecuse şi nici în libertatea pe care abia dacă a putut să o ghicească…

După discuţii îndelungi, parfumate cu Grasă de Cotnari, când prietenii mei au ieşit afară pentru o ţigară, părintele, prinzându-mă de mâini mi-a zis:

– Iartă-mă Grigore! Eu mai am puţin şi voi merge dincolo.

– Iartă-mă şi pe mine părinte, am şoptit, şi ceva trist mi s-a cuibărit în suflet, bănuind că este ultima dată când ne vedem…

La plecare, părintele, micuţ de statură, s-a urcat cu ultimele puteri pe leaţul de jos care susţinea scândurile gardului şi mi-a zis:

– Grigore, am să plec înaintea ta, dar acolo, în faţa porţii Sfântului Petru, n-am să intru până ce nu vei veni şi tu… Auzi, Grigore? Acolo, în faţa porţii, te aştept şi nu intru fără tine!

Şi cu faţa îndreptată înspre azur, părintele parcă ar fi vrut să imprime pe firmamentul ceresc cele spuse de dânsul. Era cu ochii în lacrimi şi, cum privea cerul, l-am zărit pentru câteva clipe odihnindu-se într-un loc plin de verdeaţă, cu adevărat paradisiac, în aşteptarea cuiva, atât de drag lui…

Strângeam subsioară ultima amintire de la părintele, o carte pe care mi-a scris cu sufletul şi cu durerea atâtor amintiri care ne-au unit odinioară pentru totdeauna:

“Lui Grigore Caraza – bun şi încercat prieten, acum american, mai înainte am fost împreună la Zarca etc., bun luptător pentru românime – căruia îi port mare respect pentru suferinţă.

Curat a intrat în puşcărie – luminat a ieşit afară – apoi dus a fost în USA să fie fericit. Şi a trăit viaţă fericită aici, în ţinutul nostru.

Cu cele mai bune gânduri,

D. Bejan preot; 10 septembrie 1994; Hârlău”.

M-am îndepărtat de casa părintelui şi vocea lui blândă şi caldă încă îmi mângâia urechile cu şoapte de chemare şi de juruinţă:

– Auzi, Grigore? Acolo în faţa porţii, te aştept şi nu intru fără tine!”  (Grigore Caraza – „Aiud însângerat”)

Irina NASTASIU