Pentru că se apropie Anul Nou, ne-am gândit că este oportun să prezentăm câteva aspecte legate de obiceiul românesc străvechi al mersului cu „Pluguşorul”.
Pluguşorul este un obicei agrar foarte vechi, care se practică şi azi, mai ales în Moldova, unde cetele de urători, ţinând în mâini bice şi clopoţei, merg din casă în casă, în ajunul sau chiar în ziua de Anul Nou, făcând urări pentru fertilitatea pământului şi belşugul gospodăriei.
Deşi în vechime mergeau cu „Pluguşorul” doar bărbaţii, astăzi există obiceiul ca şi cei mici să colinde, urând casele oamenilor de la înserat până la miezul nopţii sau chiar până dimineaţa. Potrivit tradiţiei, plugul trebuie să fie frumos împodobit, colindătorii fiind înhămaţi la pluguri, precum caii şi îmbrăcaţi în costume populare, moştenite din generaţie în generaţie.
Aratul pământului cu 12 boi, semănatul, seceratul şi măcinatul grâului sunt descrise în „Pluguşor”, prin intermediul versurilor cu tematică agrară. La finalul fiecărei strofe sunt folosite clopote, pocnituri din bici şi sunete emise de buhai. Rostirea textului este făcută de o singură persoană, fiind întreruptă periodic de îndemnul: „Ia mai mânaţi, măi! Hăi, hăi, hăi!”, strigat de toţi în cor.
„Mai demult, se ura şi în cete mai mari, care îşi alegeau un vătaf. Recitarea textului este însoţită de sunetul clopoţeilor, al buhaiului şi de pocnetul bicelor. În scenariile mai complexe ale obiceiului apar şi instrumente muzicale (fluier, cimpoi, tobă, cobză, vioară), dar şi pocnitori şi puşcoace, care amplifică atmosfera zgomotoasă în care se desfăşoară obiceiul.
Unii cercetători leagă obiceiul de începutul primăverii, când se sărbătorea, mai demult, Anul Nou. Odată cu stabilirea datei acestuia la 1 ianuarie, se presupune că a migrat şi obiceiul. Ca răsplată, colindătorilor li se dădeau colaci, fructe, bani, cârnaţi, pentru care se mulţumea.
În prezent, pluguşorul este mult utilizat pentru felicitarea autorităţilor şi intens mediatizat, ca şi majoritatea obiceiurilor de iarnă. Pe la case, în sate şi la oraşe, se practică în cete mici, de copii, până în dimineaţa Anului Nou. În unele locuri se mai practică „Plugul cel mare”, cu plug tras de boi sau purtat de flăcăi. Dar în Moldova, Muntenia şi Nordul Dobrogei, acesta a fost înlocuit de buhai.
În dimineaţa Anului Nou, ca o continuare a „Pluguşorului”, copiii umblă cu semănatul. Ei aruncă seminţe de grâu, porumb sau orez prin case şi peste oameni. Rostesc o urare scurtă prin Bucovina („Sănătate! Anul Nou!”), primind în schimb bani, fructe, nuci, colaci. Mai recent, însă, s-a generalizat formula de la „Sorcovă”, prezentă, iniţial, în centrul Moldovei: „Să trăiţi/Să-nfloriţi/ca merii,/ca perii,/În mijlocul verii,/ca toamna cea bogată/De toate-ndestulată!”.(dr. Iuliana Băncescu, „Pluguşorul, o colindă agrară” – crestinortodox.ro)
„Pluguşorul”, în „Amintirile” lui Creangă
„Odată, la un Sfântul Vasile, ne prindem noi vreo câţiva băieţi din sat să ne ducem cu plugul, – căci eram şi eu mărişor acum, din păcate. Şi în ajunul Sfântului Vasile toată ziua am stat pe capul talei să-mi facă şi mie un buhai, ori de nu, batâr un harapnic.
– Doamne, ce harapnic ţ-oi da eu, zise tata de la o vreme. N-ai ce mânca la casa mea! Vrei să te buşească cei handralăi prin omăt? Acuş te descalţ!
Văzând eu că mi-am aprins paie-n cap cu asta, am şterpelit-o de-acasă numai cu beşica cea de porc, nu cumva să-mi ieie tata ciubotele şi să rămân de ruşine înaintea tovarăşilor. Şi nu ştiu cum s-a întâmplat, că niciunul dintre tovarăşi n-avea clopot. Talanca mea era acasă, dar mă puteam duce s-o ieu? În sfârşit, facem noi ce facem şi sclipuim de cole o coasă ruptă, de ici o cârceie de tânjală, mai un vătrar cu belciug, mai beşica cea de porc a mea, şi pe după toacă, şi pornim pe la case.
Ş-o luăm noi de la popa Oşlobanu, tocmai din capul satului din sus, cu gând să umblăm tot satul… Când colo, popa tăia lemne la trunchi afară şi cum a văzut că ne aşezăm la fereastră şi ne pregătim de urat, a început a ne trage câteva naşteri îndesate şi a zice:
–De-abia s-au culcat găinile, şi voi aţi şi început? Ia staţi oleacă, blăstămaţilor, că vă dau eu!
Noi, atunci, am şterpelit-o la fugă. Iar el zvârr! cu o scurtătură în urma noastră, căci era un om hursuz şi pâclişit popa Oşlobanu. Şi din spaima ceea, am fugit noi mai jumătate de sat înapoi, fără să avem când îi zice popii:
Drele pe podele
Şi bureţi pe păreţi;
Câte pene pe cucoşi
Atâţia copii burduhoşi,
cum obişnuiesc a zice plugarii pe la casele ce nu-i primesc.
–Măi! al dracului venetic şi ceapcân de popă, zicem noi, după ce ne adunăm cu toţii la un loc, îngheţaţi de frig şi spărieţi! Cât pe ce era să ne ologească boaita cea îndrăcită, vede-l-am dus pe năsălie la biserica Sfântului Dumitru de sub cetate, unde slujeşte; curat Ucigă-l-crucea 1-a colăcit să vie şi să-i facă budihacea casă la noi în sat. Ferească Dumnezeu să fie preoţii noştri aşa, că nu te-ai mai înfrupta cu nimica de la biserică, în vecii vecilor! Şi până-1 mai menim noi pe popă, până-l mai boscorodim, până una-alta, amurgeşte bine.
–Ei, amu, ce-i de făcut? Hai să intrăm ici în ograda asta – zise Zaharia lui Gâtlan – că ne trecem vremea stând în mijlocul drumului.
Şi intrăm noi la Vasile Aniţei şi ne aşezăm la fereastră, după obicei. Dar parcă naiba vrăjeşte: cela nu sună coasa, că i-i frig; celuia că-i îngheaţă mâinile pe cârecie; văru-meu Ion Mogorogea, cu vătrarul subsuoară, se punea de pricină că nu ură, şi numa-ţi crăpa inima-n tine de năcaz!
–Ură tu, măi Chiriece – zic eu lui Goian – şi noi, măi Zaharie, să prufnim din gură ca buhaiul; iar iştialalţi să strige: hăi, hăi!
Ş-odată şi începem. Şi ce să vezi? Unde nu se ie hapsina de nevasta lui Vasile Aniţei cu cociorva aprinsă după noi, căci tocmai atunci trăgea focul să deie colacii în cuptior.
–Vai, aprinde-v-ar focul să vă aprindă, zise ea, burzuluită grozav; dar cum se cheamă asta? în obrazul cui v-a învăţat!
Atunci noi, la fugă, băieţi, mai dihai decât la popa Oşlobanu…
–Dar bun pocinog a mai fost ş-aista, zicem noi, oprindu-ne în răscrucile drumului din mijlocul satului, aproape de biserică. Încă una-două de-aiestea, şi ne scot oamenii din sat afară, ca pe nişte lăieşi. Mai bine să mergem la culcare. Şi după ce ne arvonim noi şi pe la anul, cu jurământ să umblăm tot împreună, ne-am despărţit unul de altul, răbigiţi de frig şi hămisiţi de foame; şi hai fiecare pe la casa cui ne are, că mai bine-i pare. Şi iaca aşa ne-a fost umblarea cu plugul în anul acela.” (Ion Creangă, „Amintiri din copilărie”)
Irina NASTASIU
