Doctor MIRON ITZHAK Psiholog principal clinician cu drept de supervizare
Un eveniment pe care nu pot să-l uit este acela când tata a plecat la muncă, mama la cumpărături, iar sora mea, în acest timp, a căzut din pătuțul ei. Plânsul ei m-a doborât. Când m-am dus să deschid ușa principală și să caut ajutor, am găsit ușa încuiată. Nu pot să uit cum am deschis geamurile și am țipat mai bine de jumătate de oră să vină cineva să mă ajute. Abia după o oră a venit mama acasă. Acest timp mi-a adus un mare sentiment de abandon, de copil neajutorat. Îmi amintesc de momentele frumoase când tata chema prietenii lui și stăteau și jucau un șah în sufragerie. Această sufragerie era întunecată, dar exista o lumină pusă special pe masa de șah. Stăteam așa și mă uitam hipnotizat ore în șir cum stau două persoane și mută piesele. Din toată ceremonia de șah îmi amintesc că am prins curaj să fiu mai spontan și să îi dau un sfat tatălui meu, cum să mute piesa. Tata s-a uitat la mine foarte sever și mi-a zis: băiatul meu drag, înainte de face ceva, gândește-te bine ce faci și numai dacă ești sigur, să faci! Am luat cuvintele tatei nu în modul cel mai pozitiv, am tras concluzia că trebuie să mă feresc de spontaneitate, de gândire rapidă și să fiu mai gânditor. Ani de zile m-au urmărit aceste cuvinte, mi-au stat în creier, și, din cauza lor, nu am îndrăznit niciodată să fiu spontan în totalitate. Mama era total diferită de tata. Mai copilăroasă, mai sociabilă, lucru care stârnea discuții permanente între ei. Aceste discuții se defășurau în bucătărie. Acolo stăteam eu și ascultam certurile și neînțelegrile lor. Ca să mă preocupe și altceva și să ies din atmosfera aceasta neplăcută, îmi plăcea să îmi fac o salată de legume, să tai legumele mărunt și să mănânc. Acolo îmi găsem satisfacția și plăcerea, pe care, din păcate, nu o aveam când asistam la certurile părinților. Nu degeaba am observat astăzi că atunci când sunt într-o stare de stress ori ceva nu îmi convine, mă duc în bucătărie, îmi pregătesc ceva de mâncare și prin mâncare îmi hrănesc sufletul de dezamăgirile și frustrările mele. Îmi plăcea enorm de mult să mă plimb cu tata, să mă duc cu el la meciurile de fotbal, eram un copil cuminte, poate prea cuminte, un copil care nu a îndrăznit să facă rău și să atragă atenția asupra lui, pentru că simțea că oamenii de lângă el nu au răbdare pentru el. Trebuia să le arate că el nu cere atenție suplimentară. Unde mă ducea tata, era bine. Mai mult decât atât, eram fericit, dacă îmi propuneam. Am ținut la el enorm. Dacă era cineva să mă întrebe pe cine prefer, pe mama sau pe tata, sunt sigur că îl preferam pe tata. Când părinții s-au despărțit și fiecare a locuit în altă parte, îmi amintesc faptul că îmi plăcea foarte mult să petrec timpul cu tata. Mama, atunci, avea un nou prieten și nu am putut să-l consider iubitul mamei, pentru că, în visurile mele, tata nu poate fi înlocuit. Până într-o zi, când ajungem într-un port cu informația că mama își ia copiii- pe mine și pe sora mea- și se întoarce în Israel. Tata rămâne. Tata a venit cu o mașină care m-a impresionat foarte mult, ne-a luat în mașină, ne-a plimbat, ne-a dat un sandvich și aceasta a fost ultima întâlnire până la vârsta de 22 de ani. Am trait în Israel cu mama, cu bunica, cu familia mamei dar inima mea a fost tot timpul la tata. Voiam să mă ia acolo, să mă ducă la școală unde locuia și să fie iar tatăl meu, sprijinul meu principal. Dar nimic nu s-a întâmplat. Mai mult decât atât, mama avea grijă să ne umple capul: Tata nu are grijă de voi, nu vă trimite nimic, nu vă ajută financiar și eu singură mă zbat pentru a vă educa!(în 1988 când a murit mama am avut ocazia să răscolesc în sertarele ei și să găsesc o grămadă de scrisori din partea tatei către mine și către mama. O scrisoare era trimisă pe când aveam 13 ani, se făcea majoratul atunci, și tata îi scrie mamei că a trimis viza și biletul de plecare pentru mine și numai să I se spună dacă a început procedurile. Am rămas uimit de faptul că tata a vrut săși îndeplinească rolul lui de tată dar nu a putut să o facă). În anumite scrisori de-ale tatei, pe care mama mi le arăta erau promisiuni, erau cuvinte frumoase, că mă iubește, că îi este dor de mine, că se simte singur, dar nu era nimic palpabil și nu puteam să materializez aceste sentimente scrise pe o bază corectă. Tot timpul eram cu dubii: una, că mama are dreptate și tata nu face un efort destul, a doua, că poate și tata, în felul său, ține la mine, mă iubește și, într-adevăr, îi este dor de mine. Să treci școala generală cu mutări frecvente dintr-o locuință în alta, să te urce o clasă fără să o faci pentru că Ministerul educației a considerat că sunt talentat, fără spijinul și ajutorul nimănui, să te apropii de adolescență fără să fie alături de tine un model bărbătesc, să te învețe ce înseamnă fi bărbat, să te bărbierești (am învățat asta pe la 19 ani, în armată), să intri în conflict cu mama și bunica mea fără să fi înțeles, să văd cum viața este mai grea, tot mai grea până la abandonul școlar din clasa a XI-a și fiecare dintre rudele părinților să se spele pe mâini și să mă acuze că eu sunt responsabil de tot ce se întâmplă cu mine și școala, nu este ușor. Capul meu nu era limpede. Simțeam că am un potential dar nu știam cum să-l aduc cât mai bine în fața oamenilor și chiar în fața mea. Am suferit și de o stare de inferioritate puternică legată de identitatea mea sexuală și legată de familia mea. Aveam o putere de convingere puternică dar, pe acel drum mă simțeam în interior, foarte slab. Nu pot să uit că niciodată nu am povestit cuiva că părinții mei sunt divorțați. Am văzut asta ca o problemă. Doar după mulți ani, când am venit la un interviu la școala de ofițeri, am auzit doi băieți care aveau și ei părinții divorțați. Unul îi spune celuilalt: băi, nu am ce să câștig, nici ce să pierd, este un fapt real și trebuie să spun adevărul. Și așa am făcut și eu