(și amintirea lor în obiceiuri)
La început de Mărțișor, în fiecare an, Biserica Ortodoxă prăznuiește la 9 martie, iar cea Apuseană la 10 martie, pomenirea Sfinților 40 de Mucenici. Actele martirice ne relatează că ei au trăit pe vremea împăratului păgân Licinius (308-324), care, ca și ceilalți împărați romani, a persecutat pe creștini, și că erau originari din Capadocia (Asia Mică), slujind în oastea romană în cetatea Sebastia din Armenia.
Aflând comnadantul lor, Agricola, că toți sunt creștini, au fost pârâți dregătorilor, care au încercat să-i înduplece să renunțe la credința lor în Iisus cel răstignit și înviat. În numele tuturor, tânărul ostaș Chirion a răspuns : ” Cum noi am luptat și am învins pe dușmani pentru împăratul pământesc, tot așa vrem să luptăm și să învingem și pentru împăratul nostru cel ceresc, care este Hristos Domnul”. Au fost de îndată aruncați în temnița cetății, unde – prin torturi și promisiuni viclene – au fost îndemnați să abjure credința creștina, dar toate încercările au rămas fără rezultat. Hristos era cel care îl întărea și lumina în întunericul și chinurile temniței, arătându-le bunătățile viitoare ce-i așteptau pe cei care mărturiseau cu îndrăzneală numele lui.
Cruzii dregători au poruncit atunci ca ei să fie dezbrăcați și băgați într-un iezer înghețat din apropierea orașului. Unul dintre ei, nemaisuferind gerul de-afară , a primit să aducă jertfă idolilor, dar – intrand în baia caldă anume pregătită ca recompensă, a murit îndată. Noaptea, unul din paznicii lor a avut o vedenie: din cer, Hristos și sfinții îngeri punea pe capetele fiecăruia dintre ostașii martiri o cunună. Luminat fiind de Sus, paznicul s-a mărturisit pe sine a fi creștin și, intrând în iezerul înghețat, s-a alăturat celorlalți pătimitori și astfel s-a întregit numărul de 40.
După ce și-au dat sfintele suflete (9 martie 320), trupurile lor înghețate au fost arse spre a nu fi luate si venerate de creștini. Totuși, creștinii evlavioși au adunat în mare taină cenușa și rămășițele sfintele lor trupuri și, păstrându-le ca pe un odor de mult preț, le-au așezat în locurile de închinare. In biserica mânăstirii Xiropotamul din Sf. Munte Athos, ce are hramul Sfinților 40 de mucenici, se păstrează și astăzi, cu mare venerație, rămășițe din cenușa amestecată cu pământ și sânge de la locul de unde au pătimit Sfinții Martiri.
Pomenirea lor rămâne o icoană vie a tuturor martirilor și îndeosebi a celor care au făcut parte din armatele romane, de aici venind prin timp și anumite obiceiuri populare. Așa este pregătirea “mucinicilor” sau “măcinicilor “ din făină, în condițiile în care bobul de grâu zdrobit simbolizează învierea morților, forma de “opt” închipuie eternitatea și coroanele martirilor, iar scufundarea în lichid gelatinos și fierberea (precum în Muntenia) simbolizează apele lacului în care au murit. {i numele lor a intrat în onomastica românească, fiind purtat cu dragoste de către fii Bisericii, sub forma de Măcinic, Măcinica.
Tot de ziua sfinților martiri se fac sfeștanii pentru rodirea câmpului, se fac focuri în curți din gunoiul măturat.
Toate acestea sunt în măsură să ne exprime nouă, celor de astăzi, legătura strânsă dintre durearea morții și bucuria învierii împreună cu Hristos, între suferința trecătoare și cununa biruinței ce ce ne dăruiește viața cea fără de sfârșit, întărindu-ne, prin marea milostenie a Mântuitorului Hristos, întru vrednicie și străbaterea Sfântului Post al Paștelui.
Preot Prof.Dumitru Chitimus