Pe data de 31 martie se împlinesc 86 de ani de la naşterea lui Nichita Stănescu, poet, scriitor și eseist român, ales post-mortem membru al Academiei Române. Nichita Hristea Stănescu s-a născut la data de 31 martie 1933, la Ploiești şi a murit pe 13 decembrie 1983, în Spitalul Fundeni din București.
În perioada 1944 – 1952 a urmat Liceul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, iar între 1952 – 1957 a urmat cursurile Facultății de Filologie a Universității din București. A fost laureat al Premiului Herder, iar în 1980 a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură: „O viziune a sentimentelor”, „Necuvintele”, „Epica magna”.
De o frumuseţe rară, „îngerul blond” Nichita îşi fascina auditoriul atunci când recita sau vorbea despre poezie. După mamă, Nichita era de origine rusă, mama sa fiind fiica generalului şi fizicianului Nikita Cereaciuchin, care după revoluţia din octombrie 1917 a emigrat în oraşul lui Ion Luca Caragiale. În 1931, Hristea Stănescu, ţăran prahovean, se căsătoreşte cu rusoaica Tatiana Cereaciuchin, iar pe 31 martie 1933 se naşte rodul dragostei lor: viitorul poet Nichita Stănescu, botezat cu numele bunicului, generalul Nikita.
Este considerat atât de critica literară, cât şi de publicul larg drept unul dintre cei mai valoroşi scriitori români, făcând parte din categoria foarte rară a inovatorilor lingvistici și poetici.
Despre limba română, Nichita Stănescu spunea: „…atât de familiară, atât de intimă îmi este limba în care m-am născut, încât nu o pot considera altfel decât iarbă. Noi, de fapt, avem două părți coincidente; o dată este patria de pământ și de piatră și încă odată este numele patriei de pământ și de piatră. Numele patriei este tot patrie. O patrie fără de nume nu este o patrie. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăște, de aceea, pentru mine, viața se trăiește.”
„Eminescu este fondatorul limbii literare și noi toți de la el ne tragem…”
Pentru Nichita Stănescu, Eminescu a fost un idol. În toate interviurile luate, poetul aminteşte numele lui Eminescu, una din afirmaţiile sale fiind că „Luceafărul” este „fondatorul limbii literare și noi toți de la el ne tragem”.
De altfel, critica literară a comparat adesea apariția lui Nichita Stănescu cu cea a lui Mihai Eminescu, cei doi fiind consideraţi mari reformatori ai poeziei româneşti.
Iată câteva gânduri ale „poetului necuvintelor” despre „poetul nepereche”:
„Tendinţa spre sublim a gândirii, dar mai cu seamă a simţirii româneşti s-a întruchipat în opera poetică a lui Mihai Eminescu, aşa cum stejarul se întruchipează în propria lui sămânţă (… ) Prin Eminescu, omul din această ţară iubită îşi reface arhitecturile ce nu le-a avut sau când le-a avut, tristul evul mediu i le-a spulberat. Prin Eminescu, tot ce n-am avut ca tradiţie bimilenară a culturii, deodată ne apare a fi avut. El ne spală munţii cu raza luceafărului lui, de prea multele fumuri de foc ale retragerilor în munţi a poporului înghesuit pe piscuri şi uitându-se melancolic în văi unde se scurgea moartea călare pe cai.
Vorba şi scriitura ne rămân puţine în faţa lui, dar nu atât de puţine ca să nu-l înălţăm tot mai sus, generaţie de generaţie, an de an. Şi cu atât ţara ne e mai mândră, mai în lucrare şi mai împlinită, cu atât dorul şi dragul şi timpul nostru de Eminescu este mai mare.” („O aniversară”, în volumul „Amintiri din prezent”, p. 116)
„Din plante simple, cea mai simplă – un fel de aer personal şi în acelaşi timp şi un fel de plămân al lui, este iarba. Eminescu poate fi comparat cu iarba. Când este, nimic mai firesc că este. Când nu este, nimic mai dureros. De Eminescu ţi se poate face dor şi foame.
De ce tocmai el, tocmai Eminescu? Nu ştim de ce. E ca şi cum ne-am întreba de ce literatura română, de ce?” („Iarbă în naşterea ei”, în volumul „Amintiri din prezent”, p. 110)
Irina NASTASIU
