A fost o vreme când mlaştinile naturale erau tratate cu atenţie deosebită. Adică erau desecate, pentru ca terenul respectiv să fie redat circuitului agricol. Asta se întâmpla pe când erau alocate fonduri pentru lucrări de îmbunătăţiri funciare. De câţiva ani buni n-au mai fost bani pentru aşa ceva. În judeţul Neamţ, din anul 2010, nu s-au mai dat bani pentru lucrări de combaterea eroziunii solurilor ori pentru desecarea terenurilor băltite. Poate că tot răul e spre bine! Iată şi de ce.
*Balta, ca sursă de depoluare…
Într-un studiu recent realizat în Marea Britanie se arată că micile porţiuni de terenuri mlăştinoase realizate în apropierea culturilor agricole pot reduce cantităţile de noroi şi fertilizanţi care ajung în apă de la recolte. Acest tip de poluare a râurilor de către resturile de teren agricol transportate de apa de ploaie este foarte des răspândit în regiunile unde se practică agricultura la scară industrială. De aceea, în ultima perioadă, instituţiile europene şi organizaţiile de mediu au promovat o serie de practici în activitatea agricolă care să reducă nivelul de poluare a apelor cu fertilizanţi folosiţi în activitatea agricolă. Pornind de la acest deziderat, un grup de cercetători britanici a exploatat potenţialul de mediu al suprafeţelor mlăştinoase construite artificial în apropierea terenurilor agricole. S-a plecat de la ideea că aceste zone umede captează solul plin de fertilizanţi transportat de apa de ploaie şi reduc, astfel, cantitatea de sediment care ajunge în râuri. Fertilizanţii din solul atras în zonele mlăştinoase sunt apoi absorbiţi de plantele din mlaştini.
*Mlaştini artificiale…
Cât de eficiente ar fi aceste zone umede artificiale pentru reducerea poluării râurilor? Ca să răspundă la întrebare, cercetătorii britanici au construit 10 parcele de terenuri mlăştinoase în apropierea a patru loturi de culturi agricole. Timp de trei ani, a fost măsurată cantitatea de sol şi de nutrienţi absorbită în cele 10 porţiuni de mlaşini. Rezultatele măsurătorilor au arătat că loturile mlăştinoase create în apropierea unui teren agricol cu sol nisipos au acumulat cel mai mult sediment. Peste 70 de tone de sol au fost „înghiţite” în trei ani, cu o medie anuală de 0,8 tone pe hectar. În parcelele cu sol lutos au fost acumulate 40 de tone de sediment, cu o medie de 0,3 tone pe hectar anual. În schimb, pe terenurile cu sol argilos, au fost acumulate doar 2 tone de sediment în trei ani, adică o medie 0,04 tone pe hectar anual. Mlaştinile din zonele nisipoase au atras şi cei mai mulţi nutrienţi. Acumularea de nitrogen a ajuns la 0,5 – 0,7 kilograme / hectar / an pe acest tip de teren agricol, comparativ cu 0,2 – 0,6 kilograme / hectar / an pe suprafeţele cu teren lutos, respectiv, 0,2 – 0,3 kilograme / hectar / an pe regiunile cu teren argilos. În medie, aproximativ 1% din cantitatea de fertilizanţi aplicată pe terenurile agricole a fost absorbită de regiunile mlăştinoase.
De remarcat mai e un fapt! Aceste zone umede mai au o utilitate, pe lângă reducerea poluării din râuri, susţin cercetătorii. Rezultatele studiului au confirmat că sedimentele captate în mlaştini pot fi extrase şi refolosite ca sol cu o calitate ridicată, fiind deja bogate în nutrienţi.
Tina CONDREA