Iată zile-ncălzitoare
După aspre vijelii !
Vin Floriile cu soare
Şi soarele cu Florii!
Cuvântul “sărbătoare” derivă din latinescul dies servatoria sau, pe scurt, servatoria (servatio, servationis; conservatio, conservationis; conserva, conservare) – a păstra, a respecta, a ocroti, a salva de la pieire. Termenul “sărbătoare” a trecut şi în terminologia creştină românească, cu sensul aniversare, comemorare. El redă – ceea ce românii numeau solemnitas – adică păstrarea vie în amintire a unui eveniment, evocarea, periodic, a Dumnezeului Celui Viu, Atotputernic şi a fiinţelor de dimensiuni religioase şi morale deosebite . E de la sine înţeles că noţiunea “sărbătoare” a trecut în creştinism, cu semnificaţia ei creştină, adică a primit conţinut creştin.
Ce reprezintă Floriile? O reînnoire – în conştiinţa creştină – a ipostazei împărăteşti a Dumnezeiescului Mântuitor, prin intrarea în Ierusalim, în preajma cutremurătoarelor Sale Patimi. Duminica Floriilor precede cu o săptămână Duminica Învierii. Ea cade în plină primăvară, este o zi de bucurie, însorită.
Sfintele Evanghelii istorisesc evenimentul cu lux de amănunte (Matei 21,1-11; Marcu 11,1-10; Luca 19,29-40; Ioan 12,12-28).
Sărbătoarea Floriilor nu ne aminteşte numai bucuria trecătoare a unei mulţimi prinsă într-o vibrantă manifestaţie, uneori regizată de căpetenii rele, ci şi bucuria unei credinţe simple şi curate, care poate fi sfărâmată de împrejurări pentru o perioadă scurtă de timp şi poate părea chiar stinsă, dar se întoarce şi se scoală în picioare, nemuritoare şi biruitoare ca Iisus, din care primeşte puteri totdeuna noi şi înnoitoare… Acestei credinţe aparţin nu cei ce strigă azi “Trăiască!” şi mâine “Jos!”, ci aceia care nu şi-au schimbat niciodată strigătul pentru Hristos, ci I-au înălţat “Osana!” din adâncul inimii, în orice ceas al vieţii lor. Duminica Floriilor este o sărbătoare cu datini străvechi, între care întrebuinţarea ramurilor verzi, care se sfinţesc la acest praznic. Noi nu avem palmier, în locul lui se aduc ramuri înverzite de salcie, care se sfinţesc în Biserică după citirea Evangheliei de la Utrenie, apoi se distribuie credincioşilor, care cu evlavie le ţin în mână tot timpul slujbei. Ajungând acasă, credincioşii fac cunună din ele şi o aşează cu evlavie la Sfânta Icoană. În acest ceremonial nu se ascunde nimic magic fiindcă, pentru creştini, stâlpările sau ramurile de salcie simbolizează biruinţa asupra morţii şi Învierea lui Hristos, după cum rezultă din cuprinsul troparului sărbătorii: ”Învierea cea de obşte mai înainte de Patima ta încredinţând-o, pe Lazăr din morţi l-ai sculat, Hristoase, Dumnezeule; pentru aceasta, şi noi, ca pruncii semnele biruinţei purtând Ţie Biruitorului morţii strigăm: “Osana, întru cei de sus, binecuvântat eşti, Cel ce vii întru Numele Domnului!”.
“Floriile“ au o rezonanţă sufletească deosebită; ele crează o stare de profundă pace şi de aleasă bucurie spirituală în viaţa creştinilor. Floriile sunt semnul curăţiei şi al frumosului şi dacă pământul îşi are în tot anul o primăvară, şi sufletul nostru trebuie să-şi aibă în tot anul o primăvară care să-l curăţe de păcate şi să-l îmbrace cu flori curate si frumoase. Această primăvară a sufletului este postul de curăţire şi înnoire sufletească al Învierii Domnului. Oare ai şi tu, iubite cititorule, această primăvară cu flori în suflet? Oare răsărit-au flori şi stâlpări de curăţenie şi în sufletul tău? Altcum, cu ce vei întâmpina şi primi pe Împăratul Hristos?
Cum îl primeşti pe Domnul şi tu, iubite cititorule ?
“Lumea-i toată-n sărbătoare,
Ceru-i plin de ciocârlii,
Vin Floriile cu soare
Şi soarele cu Florii!”
Preot prof. Dumitru Chiţimuş