FLORI PENTRU MAMA

21/07/2019

Flori pentru mama este un roman scris de Vasile Dorin Ghilencea inspirat din tematica rurală şi realizat cu mijloace de expresie tradiţionale ,dezvăluind un talent vizibil, un prozator matur, pe deplin stăpân pe metodele şi procedeele unei construcţii epice. Consideraţii flatante am găsit pe ultima copertă a cărţii, formulate de criticul literar Ovidiu Ghidirmic: „Vasile Dorin Ghilencea este un prozator de o incontestabilă forţă epică şi putere de evocare, de un lirism consubstanţial şi convingător.” Într-adevăr, V. D. Ghilencea face dovada de netăgăduit că este un maestru al armonizării detaliilor semnificative, stăpân pe arta evocării şi bazat pe buna cunoaştere a psihologiei şi comportamentului uman. Romancierul deţine secretele construirii unei naraţiuni ample, ale dozării efectelor şi creării suspansului, povestirea desfăşurându-se cu popasuri lungi, cu tăceri expresive şi cu un aer de familiaritate. Evenimentele sunt prezentate din perspectiva autorului omniscient, evoluând sinuos spre un deznodământ imprevizibil. Personajul principal al romanului, Nicu Bunescu, un alter ego al scriitorului, este învins de nostalgia „care te apucă la bătrâneţe faţă de locurile natale” şi se hotărăşte să le revadă după o absenţă de 40 de ani, perioadă în care se instalase la Bucureşti şi muncise la Uzinele Griviţa, îşi întemeiase o familie frumoasă, cu trei copii reuşiţi, şi se considera un om realizat, satisfacţie întunecată şi serios ştirbită doar de moartea soţiei sale dragi, Hermina, cu care se căsătorise împotriva voinţei mamei sale. În drum spre satul natal, se minunează de schimbările peisajului care au intervenit între timp, simte un imbold neobişnuit de a intra în vorbă cu fel de fel de oameni, se bucură peste măsură când întâlneşte primii cunoscuţi din sat, îi revin în minte amintiri din copilărie asupra cărora nu mai reflectase, se revede cu rudele şi în cele din urmă cu bătrâna sa mamă pe care, la plecare, o lăsase supărată. Timpul naraţiunii este cel al prezentului, care se intersectează adesea cu amintirile din trecut, ceea ce îl determină să observe totul cu alţi ochi, să mediteze şi mai ales să compare fel de fel de situaţii, de schimbări care au survenit în viaţa sătenilor. Observaţiile sale sunt întărite de primul sătean întâlnit: „ – S-au boierit oamenii, Nicule! Au rămas puţini care să mai miroase cu plăcere balega, care să crească animale. Să lucreze pământul…” Primul popas îl face la sora sa Aglaia, care îl întâmpină cu bucate alese: „Sora pregăti pentru fratele rătăcitor un meniu copios: făcu o omletă din câteva ouă pe plita din bucătărioara care comunica cu odaia în care intraseră prima dată. Adăugă cu repeziciune câteva felii de telemea de vacă. Mai scoase şi nişte carne din căldare. Alături, umplând pur şi simplu masa, aşeză urzici frecate cu mălai în oală de pământ, chifteluţe rumene din cartofi, prune şi corcoduşe fierte laolaltă cu mere şi un castron de murături scoase din putinică. Biata femeie nu mai ştia ce să-i mai aducă, scuzându-se mereu că, dacă ar fi fost anunţată, altfel lar fi întâmpinat.” Descrierea unui asemenea prânz ne duce cu gândul la Ion Creangă, maestrul neîntrecut al prezentării gastronomiei moldoveneşti, pe care V. D. Ghilencea nu se poate să nu-l fi studiat cu atenţie. Fără patetism este prezentată şi întâlnirea cu mama la oră târzie din noapte („ – Sărut mâna, mamă! – Venişi? – Nu te-ai culcat, mamă?”), ca şi cum ar fi lipsit de acasă doar vreo trei zile, dar autorul nu scapă prilejul de a-i întocmi un portret în culori calde: „Aspectul de curăţenie îl izbi imediat pe Nicu. Aşa fusese mama lui întotdeauna. Chiar şi rufele spălate la râu erau cele mai albe. Când le aşeza pe culme rivalizau cu lumina zilei. Şi dacă ar fi fost numai asta. La sapă era întotdeauna prima. Dar şi la clacă. Şi ce clăci erau pe vremea aceea când începuse să se ridice de la pământ! Nimeni în sat nu ştia să facă precum ea. Nici mâncarea, nici preparatele de porc, nici săpunul. Nici nu putea să-şi aducă aminte de toate. Şi iat-o acum pe femeia care stătuse mândră şi pricepută în centrul comunităţii, nici o femeie nu juca mai frumos ca ea, de-abia se târa către pat.” În ambianţa casei părinteşti îşi revede cu emoţie filmul vieţii, retrăieşte bucuriile copilăriei şi adolescenţei, formulează reflecţii filozofice, este mulţumit că, în sfârşit, a prins o licărire de fericire în ochii mamei şi a reuşit să-şi recupereze trecutul. Ajuns acasă, la Bucureşti, are parte de alte surprize plăcute datorate vecinilor şi prietenilor şi, ca tot românul în astfel de împrejurări, le stropeşte cu ceva ţuică naturală „adusă de la ţară”, deşi doctorul îi interzisese să se mai atingă de pahar. Dar… după o asemenea sărbătoare, mergând într-o seară la culcare, simte o slăbiciune accentuată pe care nu şi-o poate explica: „Ceva ce semăna cu somnul îl contopi. Era parcă într-o pădure. Parcă aştepta pe cineva. Era încă copil. Bunicul vena cu carul pe marginea pădurii. Erau boii de altădată. Dar nu comunica cu ei. Doar taică-său, tânăr, vorbea ceva cu taică-său. Păreau a se înţelege… Planul se schimbă repede. Era la o horă….Maică-sa era tânără. O fetişcană. Era prinsă-n joc… Apoi o întâlnire ciudată…o văzu pe Hermina, o tinerică subţire, aşa cum o cunoscuse, iar el bătrân, ca acum… Nicu se simţea cuprins de o forţă, nu-şi dădea seama ce era, care-l purta în sus. O zonă portocalie părea să fie ţinta… Spaţiul era delimitat parcă de o linie. Neagră. Sări peste ea. După aceea totul dispăru din simţirea lui. Doar o stare de uşurare îl dematerializă”. Eroul moare împăcat cu sine şi cu lumea, dar cititorul trăieşte un sentiment de trist – tulburător, îmbogăţit cu o nouă sugestie de tragism al vieţii, cu o altă faţetă a filozofiei omului zilelor noastre, dar şi cu satisfacţia că a descoperit un romancier adevărat, care ar merita mai multă atenţie din partea criticilor literari, pentru a fi scos din penumbră.

MIHAI MERTICARU

Urmatorul articol >
Vreme spre încălzire

Lasa un comentariu