Elena Cuza, 110 ani de la moarte

01/04/2019

În ultimii cinci ani ai vieții sale, Elena Cuza a locuit la Piatra-Neamţ, în casa situată pe strada Ştefan cel Mare

Astăzi se împlinesc 110 ani de la moartea, la 2 aprilie 1909, a Principesei Elena Cuza, cunoscută și ca Elena Doamna, soția domnitorului Alexandru Ioan Cuza. În ultimii cinci ani ai vieții sale (1904 – 1909), Elena Cuza a locuit la Piatra-Neamţ, în casa situată pe strada Ştefan cel Mare, la numărul 35. Domniţa şi-a ales ca loc de retragere oraşul de la poalele Pietricicăi și pentru a fi mai aproape de fratele ei, T. Rosetti. În anul 1907, cei doi merg la Ruginoasa și spală osemintele domnitorului, iar la 24 ianuarie 1909, la împlinirea a 50 de ani de la Unire, Elena Cuza este vizitată de Nicolae Iorga, manifestările dedicate evenimentului desfăşurându-se chiar în faţa casei sale. Cu ocazia sărbătoririi centenarului Unirii Principatelor, pe această casă a fost montată o plăcuţă, purtând următorul text: „24 Ianuarie 1859 – 24 Ianuarie 1959. Aici și-a trăit ultimii ani de viață Elena Cuza (născută Mavros), soția primului domnitor al Țării Române Unite, care l-a înțeles și sprijinit în realizarea năzuințelor poporului.” „Lângă casă se vede grădinița pe care Doamna Elena Cuza o îngrijea singură și unde deseori stătea și împletea haine de lână pentru copiii săraci. În interior, locuința era mobilată simplu: un pat, un dulap pentru haine, un scrin și un fotoliu. Pe măsuța de lângă pat se afla totdeauna un medalion cu portretul Domnitorului Alexandru Ion Cuza. Într-o cameră alăturată, soția fostului Domnitor primea rudele și câteva prietene. Ea trăia foarte retrasă și când se îmbolnăvea era îngrijită de dr. Flor din Piatra Neamț.” (dr. Ermina Albu, „Ceahlăul”, duminică, 24 ianuarie 1972) Între actele de caritate ale Principesei se numără şi donaţia către primul spital al oraşului Piatra-Neamţ, care funcţiona în imobilul unde astăzi se află Centrul de Îngrijiri Comunitare. De altfel, în curtea donaţiei sale, se află un bust al Elenei Cuza, realizat de sculptorul Silviu Bejen. De asemenea, domnița s-a îngrijit de oamenii nevoiași și bolnavi din mahalalele Pietrei, a susținut cu bani și îmbrăcăminte elevii sărmani ai școlilor primare și a donat suma de 10.000 de lei spitalului din Piatra Neamț, pentru achiziționarea aparatelor de sterilizare. Elena Cuza a susținut financiar și construirea unei băi publice la Piatra-Neamț. „Un glas din timpurile mai bune a tăcut…” „În dimineaţa de 2 aprilie 1909, la ora 5, îşi dete sfârşitul, desfăcându-se de legăturile sale pământeşti. Era în vârstă de 83 de ani şi nouă luni. Fu îmbrăcată în rochia neagră, pe care şi-o pregătise singură. Numeroase flori îi acopereau sicriul simplu; parcă dormea şi, din lumea drepţilor, binecuvânta pe bătrânele, copiii şi pe toţi sărmanii care plângeau în genunchi, lângă aceea care le purtase atâta grijă în viaţă. În urma morţei sale, Mitropolitul Moldovei trimise ordine ca pe tot întinsul Moldovei să se tragă clopotele bisericilor şi mânăstirilor, «pentru ca râul, pădurea şi muntele să afle că a murit Doamna Elena Cuza»”. (Lucia Borș – „Doamna Elena Cuza”, Editura Pelendava, Craiova, 1992) Principesa Elena Cuza a fost înmormântată, după dorinţa ei, la Soleşti, proprietatea părinţilor săi. Referindu-se la moartea Principesei, Nicolae Iorga spunea, în aprilie 1909: „A murit la Piatra Neamț femeia ideal de bună și modestă care a fost Măria Sa Doamna Elena, tovarășa lui Cuza Vodă. Sunt sicrie pe care nu se depun nici florile cele mai din inimă închinate. Orice laudă, orice semn de durere par nepotrivite față de măreața simplicitate a ființei pământești, care, trăind între noi, cei plini de neajunsuri și păcate, a dus viață cerească, asemenea îngerilor. Dintre aceste ființe alese, a fost Doamna Elena, a cării viață întreagă înseamnă: uitare de sine, iertare pentru alții, binefacere ascunsă lumii. Odihnească în pace în acel pământ al țerii despre care spunea că numai cine s-a născut în cuprinsul lui poate să-l iubească! Pentru noi, cei ai pământului acestuia, ea n-a murit: icoana ideală s-a ridicat numai, prin cea din urmă, dacă nu și cea mai grea suferință, ceva mai sus, și un glas din timpurile mai bune a tăcut”.

Irina NASTASIU

Lasa un comentariu