Amarantul este una dintre cele mai vechi plante, cultivată cu mii de ani în urmă de către incași și azteci. Era alimentul de bază pentru aceste popoare, care reprezenta până la 80% din consumul caloric. Unele popoare considerau amarantul planta nemuririi, legendele spun că cei care consumau pâine din semințele de amarant trăiau chiar și 300 de ani.
Datorită multiplelor sale avantaje, amarantul este considerat cultura viitorului. Este ușor de cultivat, ieftin, crește foarte repede, semințele reprezintă o excelentă sursă de proteine. Amarantul are o productivitate foarte ridicată, sunt soiuri de la care se poate recolta de la o singură plantă până la 1 kg de semințe.
Există peste 70 de specii de amarant, cu inflorescențe în diferite culori, de la roșu la mov, verde și galben. În prezent, amarantul este o plantă de cultură, dar și plantă decorativă în grădini. Frunzele sunt bogate în calciu și fier și se pot folosi ca un bun înlocuitor al spanacului.
* Amarantul sau știrul românesc
Amarantul este o plantă înaltă – aproape 2 m – cu frunze late verzi, flori de culoare roșu aprins sau auriu, existând peste 60 de specii diferite. Florile sunt sub forma unor muguri de cereale minuscule, motiv pentru care planta intră deseori în categoria „cerealelor“. Dar amarantul nu este o cereală precum ovăzul, grâul sau orezul. Este uneori denumit „pseudo-cereală“ datorită structurii sale nutriționale, similară cu a cerealelor. În România, crește o specie a amarantului numită, surprinzător, știr. Spun surprinzător, pentru că știrul este considerat mai mult o planta bună pentru animale.
Unul dintre cele mai importante aspecte ale acestei cereale este că nu conține gluten. Boabele măcinate dau o faină de o nuanță de alb-ivoriu, deși „mugurii“ roșii pot fi și ei măcinați pentru a conferi culorii o nuanță mai roșiatică, dar și un aport nutritiv mai mare.
Amarantul se distinge printre cereale prin conținutul nutritiv remarcabil. Este mai bogat în minerale, precum calciu, fier, fosfor și carotenoide decât majoritatea legumelor. Amarantul are un conținut proteic comparativ cu al laptelui și este o sursă foarte bună de lizină, un aminoacid esențial, ceea ce nu se poate spune despre restul cerealelor. Pe lângă aceasta, mai conține și proteinele de bază denumite albumine și globuline, care, în comparație cu prolaminele din grâu, sunt mai solubile și mai digerabile.
Tina CONDREA-ZĂPODEANU