Semnificaţia acestei sărbători este vederea lui Dumnezeu şi transfigurarea omului, adică posibilitatea lui de a se îndumnezei încă din viaţa aceasta.
Sărbătoarea Schimbării la Faţă datează de la începutul secolului al IV-lea, când Sfânta Împărăteasă Elena ctitoreşte o biserică pe Muntele Tabor. Primele menţiuni legate de această sărbătoare se regăsesc într-o serie de documente din prima jumatate a secolului al V-lea. În Apus, sărbătoarea a fost adoptată mai târziu, prin hotărârea luată de papa Calist al III-lea, ca urmare a biruinţei creştinilor asupra turcilor, în 1456, la Belgrad. În Biserica Rusă se face azi pomenirea celor adormiţi, în unele zone existând obiceiul de a aduce struguri la biserică, pentru a fi împărţiţi credincioşilor.
Începând de astăzi, toamna îşi intră în drepturi, natura începând să-şi schimbe coloritul. Se spune că, dacă în Ziua Schimbării la Faţă vremea este însorită şi plăcută, toamnă va fi una roditoare şi îmbelşugată. În schimb, dacă plouă, toamna va fi una mohorâtă. De asemenea, dacă în postul Adormirii Maicii Domnului plouă mult, va urma o iarnă plină de ninsori.
Muntele Tabor – minunea anuală petrecută la Schimbarea la Faţă
Muntele Tabor aduce anual, înaintea tuturor ochilor, o minune mai puţin cunoscută decât cea care se petrece la Bobotează, când Iordanul se întoarce înapoi, sau la Înviere, când Sfânta Lumină coboară din cer. Când creştinii sărbătoresc Schimbarea la Faţă a Domnului (noaptea dintre 18-19 august) pe Sfântul Munte Tabor, în timpul Sfintei Liturghii, se coboară asupra mănăstirii ortodoxe un nor luminos care nu are caracteristicile unui nor obişnuit.
Atât oamenii de ştiinţă, cât şi meteorologii au ajuns la concluzia că norul rămâne un miracol, întrucât nu se justifică din punct de vedere ştiinţific.
În vremea cântării Imnului Heruvic, norul începe să se aşeze peste mănăstirea ortodoxă, din el desprinzându-se bucăţele de forma unor mici sfere albe, care ajung deasupra turlei bisericii.
Irina NASTASIU