Confesiunea mea, ca psiholog clinician (I)

11/10/2019

Confesiunea nu se face în public. Sunt oameni specializați în această direcție care, prin funcția lor, preot, psiholog au acest har și capacitate să fie omul care primește confesiunea și să știe să dea un sfat bun. Confesiunea se face într-un mod intim și persoanele care se confesează știu că există confidențialitate maximă și pot fi siguri că niciodată nu o să fie identificat cazul lor cu ei personal și nimeni nu o să –i arate cu degetul că sunt subiectul acelei confesiuni. Am început acest articol cu o introducere un pic mai largă pentru a sublinia faptul că acesta apare într-o zi foarte sfântă și specială pentru mine, cea în care începe Postul cel Mare, YOM Chipur, când se fac spovedanii, rugăciuni și în care fiecare din noi își dezvăluie puțin din secretele vieții lui în fața lui Dumnezeu. Confesiunea mai are un scop, pe lângă catarzisul ce se produce după aceasta, exteriorizarea sentimentelor și poate găsirea unor soluții pentru problemele personale. Nu știu de ce, dar s-a implementat ideea că psihologul poate rezolva totul, că are puterea de a asculta, observa, capacitatea să dea sfaturi bune și, la urma urmei, totul trebuie să fie într-un proces foarte rapid, ca rezultatele pozitive să apară cât mai repede. O mare parte din oameni tinde să lege rezultatul și ședințele cu prețul convenit. Cu alte cuvinte, să plătească cât mai puțin sau să fie gratuite, iar în felul acesta să se bucure de rezultate bune în termen scurt. Din 1996, de când am început activitatea ca psiholog clinician în Piatra Neamț, am tratat mii de pacienți, mai puțin de 10% dintre aceștia au venit din propria lor inițiativă pentru a-și rezolva o problemă personală. Majoritatea au fost împinși să vină la psiholog de părinți, copii, soție sau prietenă. Cazurile care veneau la mine au inclus toate problemele de sănătate mentală văzute în cartea psihiatrică D.S.M. -V-, de la tulburări de personalitate, atacuri de panică, stări psihotice, nevroze, probleme de cuplu și de familie, toate felurile de dependențe și adicții cum ar fi dependența de alcool și de droguri, dependența de femei (bărbați care nu pot să se controleze sexual și sunt dependenți de sex), probleme sexuale cum ar fi erecția, ejacularea precoce la bărbați, vaginismus și inexistența orgasmului la femei. Bineînțeles că există încă un factor foarte important și anume prognoza problemei sau, cu alte cuvinte, cu cât este problema într-o fază incipientă, cronică sau în imposibilitatea de a o trata. Aici m-a bucurat faptul că persoane care au fost mulți ani într-o situație psihologică grea, prin motivația lor și profesionalismul meu și sprijinul familial m-au ajutat enorm să tratăm aceste cazuri. România, din anii 1996 – 2000, era o altă Românie decât este astăzi. România s-a trezit la vremuri noi, printr- o schimbare bruscă în regimul politic și social, valorile s-au schimbat în legătură cu familia și munca. Pentru că eram venit din Israel, am fost primit cu brațele deschise și, într-adevăr, multe persoane din această perioadă au fost ajutate de mine (din păcate pentru România o mare parte din ei au adoptat normele și valorile mele, dar nu au putut să contribuie foarte mult pentru România și pentru ei înșiși și au ales să plece în alte țări pentru a-și găsi de muncă și pentru stabilitate). Nu știu exact stastisticile dar, cred că, în jur de 30% dintre ei au părăsit România pentru un loc de muncă în străinătate (mai ales după procesul cu viza Shoengen și intrarea în NATO și în UE în 2007). Persoanele ce au venit atunci la mine cu o situație economică mai problematică decât astăzi și-au propus să facă tot ce pot ca să-și rezolve probleme de sănătate mentală, nu-mi amintesc de prea multe persoane care au părăsit programul de psihoterapie după un timp scurt, pentru că aveau probleme financiare. Am fost foarte mulțumit de prestația mea și de serviciile medicale acordate individual, cuplurilor sau familiilor. Niciodată nu am încercat să prelungesc un program terapeutic numai ca să am un câștig mai mare, ci invers, solicitarea era mare și, pentru că eu m-am limitat la un număr de ore pe săptămână, de abia așteptam să pot să termin un program și să-l reabilitez în final ca să pot primi un alt pacient. Onorariul meu niciodată nu era exagerat, luând în calcul experiența mea teoretică și practică și posibilitatea să se rezolve problema profesionist, mai bine și mai rapid, a fost un onorariu un pic mai ridicat decât al unui psiholog obișnuit. Dar, am ținut cont de situația individuală a fiecăruia, iar oamenii care erau necăjiți primeau și reducere și unii beneficiau chiar de gratuitate. Diferența dintre un onorariu din anii 2000 și acum nu există. Cu alte cuvinte, am fost atent la media salariului și puterea de cumpărare a pacienților mei. Și chiar dacă astăzi salariile au crescut și sunt în oraș restaurante pline de oameni, care au prețuri destul de piperate – dovadă că există o prosperitate la o grupă destul de mare de persoane comparativ cu ce era în anii 1996-2000 – nu am crescut onorariul. Mai mult decât atât am o presimțire că persoanele care au rămas, fie nu mai au nevoie de servicii psihologice, fie au nevoie, dar nu înțeleg valoarea adevărată a acestor servicii. O parte mare dintre ei se mulțumesc cu un tratament medicamentos care poate să aibă efecte secundare grave, dependențe și nu rezolvă problema psihologică, ci este ascunsă sub preș. O altă parte din populație nu cunoaște aceste servicii și se miră de ce onorariul este cât este. Există o altă categorie care nu se miră dar, se așteaptă ca, într-o perioadă foarte scurtă și cu foarte puține ședințe, să-și rezolve problema. Unii dintre ei locuiesc și muncesc în străinătate și este vorba despre copiii lor care, din cauza plecării părinților, au o problemă psihologică, ei trăind cu bunicii sau alte rude în România. Așa este cazul lui Alin (nume fictiv), în vârstă de 25 de ani, care de un an și jumătate consumă etnobotanice și este dependent de ele. Înainte, la 13 ani, a consumat băuturi alcoolice într-un mod excesiv, lucru care i-a creat probleme medicale grave. S-a lăsat de băutură, dar a început să consume etnobotanice. Ambii lui părinți au plecat să lucreze în Italia. Tatăl a plecat când avea 5 ani și jumătate, iar mama a plecat un an mai târziu. La o vârstă fragedă a rămas în grija bunicii căreia de la început i-a fost foarte greu să disciplineze un copil atât de energic. Potențialul cognitiv al lui Alin a fost bun, dar el s-a lăsat de școală, de învățătură și a preferat să se vadă cu prietenii și a ajuns să facă mici infracțiuni. Părinții au încercat să țină legătura cu el și să-l educe, dar distanța mare a creat mari probleme de afectivitate, și într-adevăr Alin și-a ales o alternativă deviantă de viitor față de societatea normală. Când a ajuns să intre la liceu, a venit mama lui să stea un timp cu el, dar el s-a lăsat destul de repede de școală și a devenit dependent de băuturi alcoolice. Din când în când încercau să-l aducă la ei, dar Alin nu a rezistat, singura comunicare dintre ei era cea financiară. El știa că părinții câștigă destul de bine, ei știau că lui Alin îi plac banii și așa s-a creat o înțelegere tacită între ei: ei trimiteau bani și el făcea ce dorea cu ei. Părinții nu au știut însă că o mare parte din banii trimiși erau dați pe droguri. Când au aflat, au hotărât să nu-i mai dea, dar atunci el, ca un băiat deștept a apelat la o cunoștință de-a lor și ia zis să-l ajute că are nevoie urgent de un psiholog. A știut să-i manipuleze pe toți cei care veneau în contact cu el, doar pentru a obține cât mai mulți bani, fără să-i pese de problemele pe care le crea părinților. Părinții, în afară de faptul că-i trimeteau bani, nu au știut cum să ajungă la o înțelegere bună cu el. Aceeași cunoștință a familiei a apelat la mine să-l primesc la tratament pe Alin. I-am explicat că trebuie multă răbdare, mult timp, iar investiția financiară va fi destul de costisitoare, iar investiția psihică va fi la fel de mare. După acceptul părinților am început programul de tratament cu Alin. Și pe mine a încercat să mă manipuleze, să mă mintă și să-mi ceară bani cu împrumut. Dar, am știut să-i impun limite și, în același timp, să creez cu el o relație un pic mai bună și mai afectivă. În cartea de D.S.M. -V- comportamentul lui și sindromul lui se încadrează în două categorii: una este dependența de droguri, de substanțe nocive și a doua, personalitate anti-socială, psihopatică. Devierile lui nu au început acum câteva zile, ele persistă și și-a creat un stil de viață alternativ la stilul normal, încă de la vârsta de 7 ani până astăzi. Lucru care ne spune că prognoza este foarte grea și necesită un tratament prelungit, mult timp și multă afectivitate pentru a se crea o relație normală între mine și el, între el și părinți, între el și societate

Lasa un comentariu