Situată încă în ambiguitate, doborârea avionului militar rus de către Turcia subliniază încă o dată faptul că, în această parte de lume, aveam de-a face cu niște veritabile vecinătăți periculoase. „Dialogul” încărcat de o simbolistică a violenței purtat de prședintele turc Erdogan cu șeful Federației Ruse, Vladimir Putin, scoate la iveală, într-un soi de deja-vu, faptul că lumea este capabilă încă de provocări care ar putea oricând să dea naștere unui nou război de anvergură mondială. Trăim, desigur, într-o epocă în care, măcar putem spera, raționalitatea deciziilor politice se înscrie într-un convențional prin comparație cu care doar terorismul rămâne „exotic” în criminalitatea sa dominată totalmente de irațional. Și, tocmai pentru că există această iraționalitate a crimei, nu doar Putin și Erdogan, ci și liderii europeni ori cei americani au datoria ca, prin decizii raționale, să scoată lumea din era vecinătăților periculoase. Ca să înțelegem, însă, această necesitate a raționalității deciziilor luate de liderii importanți ai arenei internaționale trebuie să căutăm, pe cât posibil, explicații ale faptelor, acțiunilor și comportamentelor de dată recentă înregistrate pe scena lumii.
Dacă avem în vedere cazul Turciei, trebuie să observăm că avem de-a face cu un stat laicizat, acum aproape 100 de ani, ca urmare a unui proces bazat pe forță și condus de militarul Mustafa Kemal, supranumit ulterior „tatăl tuturor turcilor” (Ataturk). E o țară care, deși mustește de religia musulmană, este cea mai occidentalizată dintre țările musulmane. E o țară care, mai mult, a demonstrat, până în prezent, o extraordinară capacitate nu doar de civilizare în sens european, ci și de creștere economică, după cum s-a dovedit un aliat absolutamente valabil, loial și serios în cadrul Tratatului Atlanticului de Nord.
Raportat la cel al Rusiei, cazul Truciei ne arată că nu atât americanii, cât europenii, prin erorile decizionale, au plasat această țară în zona unei vecinătăți periculoase. Sunt deja decenii de când Turcia își crește, de la o zi la alta, eforturile pentru a se integra oficial în Uniunea Europeană. Fiind invocat fondul său religios, cultural și social de orientare musulmană, Turcia a fost ținută la porțile UE în mod artificial, pastrându-se tototdată un regim al vizelor care a încurajat, în permanentă, imigrația. Tocmai din acest motiv există, azi, foarte consistente comunități turcești în importante state din Europa Occidentală, cea mai pregnantă și vizibilă aflându-se, evident, în Germania. Dat fiind regimul vizelor de până zilele trecute, Turcia a părut aruncată, pentru o vreme, în brațele Rusiei fix de către liderii europeni care au ținut-o, fără explicații credibile, la ușă. Între timp, Rusia chiar a dezvoltat o rețea de influență teribilă în spațiul turcesc, aceasta mergând de la schimburile comerciale și până la dezvoltarea turismului. Incidentul de la granița turco-siriană, finalizat cu doborârea aparatului de zbor militar rus readuce, însă, Turcia în atenția și interesul liderilor europeni. Membru al NATO, Turcia trebuie susținută și apărată, dincolo de declarațiile belicoase ale lui Vladmir Putin. Însă nu doar NATO, ci și Europa trebuie să-și arate, acum, solidaritatea față de acest aliat absolutamente, repet, credibil. Un prim pas a fost făcut, prin modificarea regimului vizelor acordate cetățenilor turci pentru statele europene. Nu este, însă, de ajuns. Acea Europă care, de câteva luni încoace, se dovedește incapabilă de a face față crizei refugiaților trebuie să-și reconsidere radical poziția față de statul laic turc. Iar existența unei vecinătăți periculoase va putea fi, în acest fel, altfel tranșată. În așa fel încât Rusia să mai piardă o importantă zonă de influență în favoarea lumii occidentale. În măsura în care asta asigură securitatea lumii noastre occidentale, e limpede că nu avem nimic de pierdut.
Dan Misăilă
