35 de ani fără Nichita Stănescu

12/12/2018

„Poetul nu are biografie; biografia lui este de fapt propria lui operă, mai bună sau mai rea, mai măreaţă sau mai puţin măreaţă.” (Nichita Stănescu)

În urmă cu 35 de ani, pe data de 13 decembrie 1983, se stingea din viaţă, la vârsta de 50 de ani, Nichita Stănescu, poet, scriitor și eseist român, ales post-mortem membru al Academiei Române. Autorul „Necuvintelor” a murit în urma unei crize hepatice, la Spitalul Fundeni din Bucureşti, lăsând posterităţii o operă de o profunzime şi intensitate remarcabile. Nichita Hristea Stănescu sa născut la data de 31 martie 1933, la Ploiești. În perioada 1944 – 1952 a urmat Liceul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, iar între 1952 – 1957 a urmat cursurile Facultății de Filologie a Universității din București. A fost laureat al Premiului Herder, iar în 1980 a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură: „O viziune a sentimentelor”, „Necuvintele”, „Epica magna”. De o frumuseţe rară, „îngerul blond” Nichita îşi fascina auditoriul atunci când recita sau vorbea despre poezie. După mamă, Nichita era de origine rusă, mama sa fiind fiica generalului şi fizicianului Nikita Cereaciuchin, care după revoluţia din octombrie 1917 a emigrat în oraşul lui Ion Luca Caragiale. În 1931, Hristea Stănescu, ţăran prahovean, se căsătoreşte cu rusoaica Tatiana Cereaciuchin, iar pe 31 martie 1933 se naşte rodul dragostei lor: viitorul poet Nichita Stănescu, botezat cu numele bunicului, generalul Nikita. Este considerat atât de critica literară, cât şi de publicul larg drept unul dintre cei mai valoroşi scriitori români, făcând parte din categoria foarte rară a inovatorilor lingvistici și poetici. Despre limba română, Nichita Stănescu spunea: „… atât de familiară, atât de intimă îmi este limba în care m-am născut, încât nu o pot considera altfel decât iarbă. Noi, de fapt, avem două părți coincidente; o dată este patria de pământ și de piatră și încă odată este numele patriei de pământ și de piatră. Numele patriei este tot patrie. O patrie fără de nume nu este o patrie. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăște, de aceea, pentru mine, viața se trăiește.” „Poetul necuvintelor” despre „poetul nepereche” Pentru Nichita Stănescu, Eminescu a fost un idol. În toate interviurile luate, poetul aminteşte numele lui Eminescu, una din afirmaţiile sale fiind că „Luceafărul” este „fondatorul limbii literare și noi toți de la el ne tragem”. De altfel, critica literară a comparat adesea apariția lui Nichita Stănescu cu cea a lui Mihai Eminescu, cei doi fiind consideraţi mari reformatori ai poeziei româneşti. Iată câteva gânduri ale „poetului necuvintelor” despre „poetul nepereche”: „Tendinţa spre sublim a gândirii, dar mai cu seamă a simţirii româneşti s-a întruchipat în opera poetică a lui Mihai Eminescu, aşa cum stejarul se întruchipează în propria lui sămânţă (… ) Prin Eminescu, omul din această ţară iubită îşi reface arhitecturile ce nu le-a avut sau când le-a avut, tristul evul mediu i le-a spulberat. Prin Eminescu, tot ce n-am avut, ca tradiţie bimilenară a culturii, deodată ne apare a fi avut.” („O aniversară”, în volumul „Amintiri din prezent”, p. 116) „Tălpile lui nu se atingeau nici de flori, nici de mocirlă…” „Ceea ce putem spune este că poetul Nichita Stănescu continuă o serie mare de poeţi din secolul al XX-lea (Bacovia, Arghezi, Blaga, Barbu) şi că el însuşi este un mare poet care cu închipuirile, jocurile, teoriile, stările şi abilităţile lui a schimbat faţa poeziei româneşti. Un mare poet român într-o istorie imposibilă (epoca totalitarismului), un mare liric european aproape necunoscut…” (Eugen Simion) „Nichita Stănescu se mişca într-adevăr într-o sferă superioară, siderată de valori exclusiv artistice. Cât despre gustul său pentru „compromis”, cred sincer că nu prea ştia ce înseamnă acest lucru, tocmai pentru că era un ingenuu. Dacă nu mi-ar fi teamă că devin prea … doct, aş zice că spiritul său ludic îl făcea să plutească pe deasupra situaţiilor, pentru a căror substanţă tragică cred că nu avea „organ”: tălpile lui nu se atingeau nici de flori, nici de mocirlă. Singurul păcat al lui Nichita Stănescu a fost crima săvârşită faţă de sine însuşi: distrugerea sistematică a carcasei care-i asigura superbul exerciţiu al spiritului.” (Ştefan Augustin Doinaş).

Irina NASTASIU

Lasa un comentariu