Nichita Stănescu ar fi împlinit 84 de ani

31/03/2017

* „Să nu-l credeți pe poet când plânge/ Niciodată lacrima lui nu e lacrima lui/ El a stors lucrurile de lacrimi/El plânge cu lacrima lucrurilor“

Astăzi se împlinesc 84 de ani de la nașterea lui Nichita Stănescu, poet, scriitor și eseist român, ales post-mortem membru al Academiei Române.

Nichita Hristea Stănescu s-a născut la data de 31 martie 1933, la Ploiești și a murit pe 13 decembrie 1983, în Spitalul Fundeni din București.

În perioada 1944-1952 a urmat Liceul „Sfinții Petru și Pavel“ din Ploiești, iar între 1952-1957 a urmat cursurile Facultății de Filologie a Universității din București. A fost laureat al Premiului Herder, iar în 1980 a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură: „O viziune a sentimentelor“, „Necuvintele“, „Epica magna“.

De o frumusețe rară, „îngerul blond“ Nichita își fascina auditoriul atunci când recita sau vorbea despre poezie. După mamă, Nichita era de origine rusă, mama sa fiind fiica generalului și fizicianului Nikita Cereaciuchin, care după revoluția din octombrie 1917 a emigrat în orașul lui Ion Luca Caragiale. În 1931, Hristea Stănescu, țăran prahovean, se căsătorește cu rusoaica Tatiana Cereaciuchin, iar pe 31 martie 1933 se naște rodul dragostei lor: viitorul poet Nichita Stănescu, botezat cu numele bunicului, generalul Nikita.

Este considerat atât de critica literară, cât și de publicul larg drept unul dintre cei mai valoroși scriitori români, făcând parte din categoria foarte rară a inovatorilor lingvistici și poetici.

Despre limba română, Nichita Stănescu spunea: „…atât de familiară, atât de intimă îmi este limba în care m-am născut, încât nu o pot considera altfel decât iarbă. Noi, de fapt, avem două părți coincidente; o dată este patria de pământ și de piatră și încă odată este numele patriei de pământ și de piatră. Numele patriei este tot patrie. O patrie fără de nume nu este o patrie. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăște, de aceea, pentru mine, viața se trăiește“.

„De Eminescu ți se poate face dor și foame…“

Pentru Nichita Stănescu, Eminescu a fost un idol. În toate interviurile luate, poetul amintește numele lui Eminescu, una din afirmațiile sale fiind că „Luceafărul“ este „fondatorul limbii literare și noi toți de la el ne tragem“.

De altfel, critica literară a comparat adesea apariția lui Nichita Stănescu cu cea a lui Mihai Eminescu, cei doi fiind considerați mari reformatori ai poeziei românești.

Iată câteva gânduri ale „poetului necuvintelor“ despre „poetul nepereche“:

„Tendința spre sublim a gândirii, dar mai cu seamă a simțirii românești s-a întruchipat în opera poetică a lui Mihai Eminescu, așa cum stejarul se întruchipează în propria lui sămânță (…) Prin Eminescu, omul din această țară iubită își reface arhitecturile ce nu le-a avut sau când le-a avut, tristul evul mediu i le-a spulberat. Prin Eminescu, tot ce n-am avut ca tradiție bimilenară a culturii, deodată ne apare a fi avut. El ne spală munții cu raza luceafărului lui, de prea multele fumuri de foc ale retragerilor în munți a poporului înghesuit pe piscuri și uitându-se melancolic în văi unde se scurgea moartea călare pe cai.

Vorba și scriitura ne rămân puține în fața lui, dar nu atât de puține ca să nu-l înălțăm tot mai sus, generație de generație, an de an. Și cu atât țara ne e mai mândră, mai în lucrare și mai împlinită, cu atât dorul și dragul și timpul nostru de Eminescu este mai mare“. („O aniversară“, în volumul „Amintiri din prezent“, p. 116.)

„Din plante simple, cea mai simplă – un fel de aer personal și în același timp și un fel de plămân al lui, este iarba. Eminescu poate fi comparat cu iarba. Când este, nimic mai firesc că este. Când nu este, nimic mai dureros. De Eminescu ți se poate face dor și foame.

De ce tocmai el, tocmai Eminescu? Nu știm de ce. E ca și cum ne-am întreba de ce literatura română, de ce?“ („Iarbă în nașterea ei“, în volumul „Amintiri din prezent“, p. 110.)

Irina NASTASIU