De multe ori citim în ziare sau în mass-media știri despre un medicament sau o tehnică ce prelungește viața.
Statisticile din toate țările încearcă să ne arate că în ultimii ani s-a prelungit viața omului, făcându-se o medie în țările din vestul Europei, unde durata de viață la bărbați este de 83 de ani, iar la femei 88 de ani, pe când în România media este de 68 de ani la bărbați și 73 de ani la femei, existând în acest sens și un tabel care arată locul ocupat de fiecare țară în domeniul duratei medii de viață.
În ultimii ani s-a creat o statistică mai complexă, care reliefează, pe lângă media de vârstă – cât trăiesc oamenii în fiecare țară – și câți ani a avut omul un nivel de trai mai scăzut. Acest lucru ne arată că specialiștii încep să pună accent nu numai pe media de vârstă ca viață, ci și pe media de vârstă ca suferință. De exemplu Israel se află pe locul 5 în lume ca medie de vârstă – care reprezintă 82 de ani la bărbați și 86 de ani la femei – iar într-o perioadă medie de 11 ani oamenii au trăit în suferință, dureri, cum ar fi: dureri de spate, reumatism, probleme cardiace și probleme de diabet de tipul II (eu nu știu dacă în acești 11 ani de suferință s-au încadrat și persoanele cu o calitate de viață redusă în totalitate, cum ar fi: toate felurile de demență, probleme date de boala Parkinson și persoane care sunt diagnosticate cu scleroză multiplă sau care au suferit un accident vascular destul de grav și sunt imobilizate la pat).
Oricum ar fi această categorie, luată în calcul sau considerată separat, din punctul meu de vedere aceste persoane nu mai pot fi independente sau nu mai pot să judece cum trebuie, nu mai au o libertate de alegere și, din păcate, numărul lor crește de la an la an, cu cât crește speranța de viață, ajungând astăzi la un procent între 3 și 5% din întreaga populație.
Întrebarea mea este până unde și până când, noi ca oameni, trebuie să ne străduim și să înțelegem că viața, înainte de toate, este atributul cel mai de preț și pentru a trăi trebuie respectată cu strictețe linia medicală.
Dilema aceasta mă ține la curent de când am început viața profesională ca psiholog și ca om. Atunci în tinerețea mea, mă gândeam într-un mod filozofic despre semnificația vieții și ce poate să mai aibă un om căruia i s-a luat dreptul de gândire sau de independența, de a decide singur și de a fi pe picioarele lui. Ce poate face un om fără aceste lucruri?
Am răscolit diferite reviste sau ziare de specialitate pe care le-am publicat cu 25 de ani înainte sau mai mult și am găsit un articol care se leagă de această problemă. În continuare voi da câteva exemple pe care le-am întâlnit în activitatea mea.
Anton a fost internat în spital după o insuficiență renală și cardiacă. Medicii au evaluat situația și au ajuns la concluzia că inima lui funcționează doar în proporție de 10-15%, apreciind că nu va mai avea de trăit mai mult de un an de zile. Anton avea vârsta de 57 de ani, când într-o zi, după o ceartă puternică cu prietena lui de-o viață, a căzut, suferind un atac cerebral. El a fost o fire veselă, căruia i-a plăcut foarte mult viața, petrecerile, plimbările și cel mai mult femeile. Ultima lui relație cu această prietenă i-a fost fatală, întrucât era foarte posesivă. Cu toate că medicii i-au pus restricții să nu se mai enerveze, să aibă mai mult control asupra stării lui și bineînțeles să se abțină de la relații sexuale măcar o perioadă scurtă, el nu vrut să asculte. Și cum în fața destinului nu te poți pune, a ajuns pe patul spitalului, fiind atât de slăbit încât, atunci când trebuia să meargă la toaletă, doar pentru câțiva metri obosea foarte tare. Nu putea mânca nici o mâncare care necesita a fi mestecată, ci doar consuma lichide.
Într-o zi am venit să-l vizitez – în calitate de unchi al meu, pentru a vedea cum se simte și a-l încuraja, întrucât știam că prezența mea îi face bine și-i dă putere. La una din vizite mi-a zis aproape impunător – te rog să-mi aduci un antricot bun. Am fost uimit de rugămintea lui și am încercat să-i explic că nu are voie, că este total în contradicție cu ce i-au indicat medicii. Anton m-a prins de mână foarte blajin, pentru că nu avea putere și mi-a zis: Uită-te la mine, eu sunt aproape schelet. Știu că destinul este să mor. Nu mi-a rămas mult să mai trăiesc. Te rog din suflet, tu care îmi ești cel mai aproape, să-mi faci ultima plăcere.
Într-adevăr, nu am mai putut să-l contrazic. M-am dus, i-am cumpărat un antricot și l-am rugat să mănânce foarte încet și cu multă poftă. M-am uitat la el cum a savurat mirosul și a gustat din acel antricot și l-am văzut cât este de fericit. Ochii lui străluceau. Mi-a spus – mi-ai făcut o plăcere deosebită. Nu mai contează ce va fi, eu mă simt fericit.
Estela avea vârsta de 93 de ani. Nu a mai vrut să trăiască. La un moment dat își pierduse vederea, făcea pe ea, refuza să mai iasă din casă și pat, dar în ciuda acestora, mintea ei rămăsese lucidă. Căzuse de câteva ori prin casă și de aceea îi era frică să se mai ridice din pat, pentru a nu cădea din nou, mai ales că nu o ajuta vederea, să mai poată vedea ce este în jurul ei. Înainte, aproape toate orele le petrecea într-un parc. Soțul ei – care a fost o personalitate importantă, și anume ministru în timpul comunismului, era decedat. Între ea și acesta a fost o idilă de viață. El o lua peste tot, mergeau la petreceri, unde le plăcea să danseze împreună. Ea era foarte frumoasă și toți prietenii lor o admirau și le plăcea să îi invite ca un cuplu.
Fiica ei Adriana m-a sunat într-o zi și m-a rugat să vin să o vizitez pe mama ei, care se afla într-o stare deplorabilă. Nu mai dorea să se dea jos din pat și o ruga pe fata ei să-i scurteze viața. Când am intrat, din casă m-a întâmpinat un miros foarte greu. Femeia s-a bucurat de venirea mea și am început să purtăm un dialog despre situația ei.
În perioada aceea obișnuiam să fumez și mi-am aprins o țigară. Estela a simțit fumul de țigară, s-a apropiat de mine și a zis – vai, ce fum grozav este. Aceasta este țigara pe care eu o fumam. Pot și eu să primesc o țigară de la tine? În acel moment a sărit fiica ei și a spus – mamă, tu știi că medicii nu-ți mai permit să fumezi. În afară de bolile pe care le are în istoric, are și probleme cu plămânii și nu avem voie să-i dăm vreo țigară. Estela, ca o formă de disperare, a intrat în pat, s-a acoperit și a încetat să mai vorbească cu mine. Am simțit o regresie, am văzut o femeie într-o formă deplorabilă, căreia i s-au luat toate lucrurile frumoase din viața ei, inclusiv plăcerea de a fuma o țigară, pentru a i se prelungi viața într-un mod superficial și nejustificat.
Cu toate că Adriana nu a lăsat-o să fumeze, eu am ocolit-o și i-am dat Estelei o țigară. Ea a rămas câteva minute surprinsă, dar foarte fericită. A luat țigara între degete, a mirosit-o, iar apoi, într-un mod foarte grațios, a aprins-o. Pentru Estela țigara a reprezentat toată lumea pe care a avut-o cu soțul ei, toate amintirile frumoase petrecute alături de el în diferitele locuri unde era invitat în mod oficial în calitate de ministru. După ce mi-a arătat albumele ei cu poze împreună cu soțul și fata plimbându-se prin toată lumea, nu am putut să nu observ ce greu este să fii atât de sus cum a fost Estela și să ajungi până unde a ajuns la bătrânețe.
După câteva ședințe a reușit – pentru prima dată – să iasă la un restaurant, acolo unde îi plăcea să petreacă cu soțul ei și unde, pe lângă mâncărurile românești pe care le avea, era și muzica ce i-a stârnit toate amintirile din perioada ei de glorie.
Liviu are vârsta de 42 de ani și este un om realizat. Este de profesie avocat și a fost căsătorit de două ori. I-a plăcut viața frumoasă și bună, dar foarte mult și băutura. Atunci el se simțea foarte bine și în largul lui. Liviu a suferit un atac cerebral, iar medicii au reușit să-i salveze viața în ultimul moment, dar i-au cerut să ducă o viață mai liniștită și să fie mai ponderat. Liviu a intrat într-o depresie puternică.
Dorea foarte mult să facă dragoste – relații sexuale – dar de teamă că aceasta are să-l doboare și va muri, a renunțat. Dar, cu cât se gândea la indicațiile date de medici, cu atât mai mult intra într-o stare de frustrare și de anxietate depresivă puternică. Nu știa ce să mai facă. Boala l-a limitat și bineînțeles că i-a limitat și libertatea lui de a alege tot ce este bine pentru el.
Doina a ajuns la mine după recomandarea medicului, care i-a spus că mai are de trăit câteva săptămâni și care i-a sugerat că este bine să meargă la un psiholog. Doina suferă de cancer cu metastaze. Când a venit prima dată la mine, nici nu a putut să stea așezată pe un scaun. Trebuia să stea într-un pat. O dureau toate oasele. Atunci lua morfină într-o cantitate puternică, o dată la o oră.
Mi-am pus, încă de la prima întâlnire cu aceasta, întrebarea la care nu am găsit nici până astăzi un răspuns – Merita să vină din orașul ei până la mine, să cheltuiască o sumă de bani destul de mare, în condițiile în care ea abia putea sta în mașina condusă de soțul ei? Oare tot efortul acesta nu va fi în zadar?
Doi ani de zile Doina a venit la mine la cabinet. La început o zi pe săptămână, iar apoi de două ori pe săptămână. Am reușit să înlăturăm dependența de morfină de la o dată la o oră, la o dată la 7 ore. Durerile Doinei au fost insuportabile. De multe ori mă întrebam ce este mai important – să-i prelungesc viața sau să scurtăm durerea? Pe parcursul acestor doi ani, Doina a reușit să-și facă o autoapreciere asupra vieții ei, de când era mică și până în prezent și să pună în balanță deciziile luate de membrii familiei, cum ar fi: mama ei, tatăl, soțul și copiii ei. Datorită acestor ședințe Doina a reușit să ajungă la concluzia, unde a greșit și ce putea să facă în astfel de situație.
Îmi amintesc, că într-o zi mi-a povestit, că a lucrat ca inginer într-o mină și acolo a cunoscut un bărbat. Ei au petrecut foarte mult timp împreună. Au ajuns să se iubească. Din păcate nu a avut curajul să pună capăt relației cu soțul, i-a fost teamă de ce are să spună lumea și mai ales ce se va întâmpla cu cei doi copii ai ei. Pe lângă evoluția și progresele psihice pe care le-a făcut și cu toate că boala era într-o fază foarte avansată, Doina a primit o veste bună și anume că imunitatea a reușit să-i crească și să învingă parțial cancerul, iar în urma unor examinări, metastaza nu a mai evoluat, ceea ce arată că de multe ori rezultatele pozitive sau negative nu depind numai de noi.
Soțul său a avut un cuvânt decisiv de spus. Dacă la început a crezut că moftul acesta – de a veni la cabinetul meu – va dura o perioadă scurtă și ea va muri, el a văzut reacția pozitivă la tratament din bine în mai bine și după aproape doi ani a pus capăt relațiilor pacient-psihoterapeut, când a justificat că nu mai are posibilități financiare pentru a continua ședințele soției sale, cu toate că eu am tratat-o 6 luni de zile fără niciun onorariu. După 3 săptămâni de la încetarea ședințelor am primit o veste proastă și anume – Doina a decedat.
Am scris acest articol dintr-o dilemă care mă interesează foarte mult. Cum trebuie să ne comportăm și ce atitudine trebuie să avem legat de prelungirea sau oprirea vieții? Trebuie și merită să urmăm un program strict pe care ni-l indică medicii și să respectăm tratamentul zilnic, pentru a avea rezultate și o viață mai bună? Dar de multe ori nu mai putem schimba nimic. Cel mult putem opri regresia, ori în cel mai rău caz, când o persoană este într-o formă deplorabilă (cum ar fi o plantă care trăiește din punct de vedere biologic, dar nu mai are viață din alt punct).
Oare trebuie să ne străduim? Trebuie să facem tot ce ne stă în putință, întrucât viața este mai importantă decât orice pe această lume?
În ultimele două săptămâni am avut un caz despre o fată care a intrat înainte cu 2 ani într-o stare de depresie puternică. Singurul lucru la care se gândea era moartea. Fata era sub tratament psihiatric și se vedea că medicamentele îi afectaseră gândirea, efectul și percepția. Totuși am încercat să văd dacă folosirea unei metode psihoterapeutice poate să o ajute, să iasă din acea stare. Din fericire, atât a mea cât și a familiei ei, fata a reacționat foarte bine la intervențiile psihoterapeutice. Și acesta este un caz care îmi confirmă încă o dată mie, că noi trebuie să luptăm, să fim mult mai înțelegători, să depunem tot efortul și să ajutăm pe cel existent în nevoi, dacă putem să-i îmbunătățim cât de puțin calitatea vieții lui. Dar dacă nici intervenția noastră nu ajută, iar omul este hotărât să decidă singur, trebuie respectată gândirea lui și libertatea de a alege.
Așa că, statistica privind durata medie de viață sunt fluctuante. Într-adevăr, obiectiv vorbind, în ultimii 40 de ani, s-a simțit o ridicare a nivelului vieții, dar cu cât se trăiește mai mult, complexitatea individuală crește și trebuie pus un accent mai puternic și mai amănunțit despre felul cum vede și reacționează fiecare în modul lui subiectiv, față de aceste cuvinte care se numesc calitatea vieții.
Dacă o persoană la vârsta de 65 de ani s-a îmbolnăvit de Parkinson și după 7 ani calitatea vieții lui s-a redus în așa fel încât nu mai este stabil să meargă, nu mai poate ține un pahar în mână ca să bea și depinde altul din toate punctele de vedere, acest om trebuie să accepte că aceasta este viața cu voia lui Dumnezeu și trebuie să se adapteze și la mai rău.
Dar sunt persoane care, atunci când trăiesc această cădere și își spun că în curând calitatea vieții lor va fi mai rea și nu vor mai judeca bine, ei sunt dispuși să lase o scrisoare și din comportamentul cărora reiese că au discernământ și că vor să-și termine viața într-un mod frumos și fără suferință, lucru care din păcate trebuie acceptat și înțeles că sunt și oameni de acest fel.
Închei aceste rânduri într-o zi foarte sfântă la creștini, care este legată de Paște. Dacă în această zi Iisus a înviat, acest simbol de Înviere se prezintă în două moduri – modul fizic și modul spiritual. Același gând este legat de dilema pe care am spus-o și are o legătură foarte strânsă cu simbolistica Paștelui. Aștept sugestiile și comentariile dvs.
Cu respect,
Doctor Miron Itzhak, psiholog clinician principal cu drept de supervizare
Piatra Neamț, str. Mihai Eminescu nr.3, bl.D-4, sc. B, ap.37
Telefon:0233/236146; 0724/225214; 0747/627971.