Rep.: Pentru început, câteva date despre dumneavoastră.
Vasile Urzică: M-am născut în familia Lucreției și a lui Vasile Urzică, buni crescători de animale. De la o vârstă foarte fragedă, tata s-a apucat de oierit, necazurile vieții l-au împins spre asta. Erau 5 frați, dintre care unul cu grave probleme locomotorii. Era greu în familie, oameni necăjiți. De mic, tata a luat-o pe calea oieritului, n-a avut încotro, și a continuat pe acest drum. La vârsta de 25 de ani a fost ales șef la ferma de oi a fostului CAP Vânători, pe atunci avea în grijă 2200 capete. După 1989 și-a făcut propria turmă, cu vreo 100 de oi. Apoi și-a sporit și diversificat efectivele de animale, după ce am mai crescut și noi ca să-l putem ajuta la treabă. Cu câștigul de la animale ne-a ținut în facultate, pe mine și pe sora mea. Eu am terminat Academia de muzică din Cluj, mi-am dat masteratul, l-am luat cu notă foarte mare, ca să ajung din nou…la oi!
Rep.: Chiar așa?
V.U.: Sunt profesor de muzică, dar posturi pe această specialitate nu se prea găsesc. Pentru titularizare nu se scot posturi la concurs. Dacă iei examenul, postul este numai pentru 3 ani, nu durează cât un ciclu școlar. Ești nevoit ca, din trei în trei ani, să mergi ca să dai din nou examen de titularizare pentru un post netitularizabil! În anul 2007, când am absolvit Academia de muzică, am dat concurs, am avut a doua medie pe județ, după care am ajuns profesor de muzică. Cel mai bun post pe care l-am găsit era la Liceul auto din Piatra Neamț. Altfel ar fi trebui să mă ”împart” între 4 școli dintr-o comună, în 4 sate diferite, să fac 4 navete, cu salariu pe 4 bucățele. Mai aproape de locul natal, în Târgu Neamț, nu erau posturi titularizabile. În comuna Vânători, catedra de muzică era ocupată de fostul meu profesor, cu care am fost apoi şi coleg de facultate, dar eu am terminat Academia înaintea sa. Dumneaului a venit la facultate, când eu deja era în anul doi. Știind că omul mai are puțin până la pensie, după mulţi ani vechime la catedră, nu aveam cum să vin la Vânători ca să-i iau postul. Nu se cădea! Așa că am ales Liceul auto din Piatra Neamț şi, în completarea normei didactice, am mai luat ore şi la Școala Humulești. Făceam naveta între cele două unități de învățământ. Vreme de 3 ani am ocupat un post netitularizabil. Între timp au apărut modificări în sistemul de învățământ şi s-au redus posturile de muzică. Așa am pierdut orele de la Liceul auto din Piatra Neamț, rămânând numai cu cele de la Şcoala Humulești. Trebuia să-mi caut ore și la alte școli. Nu mi-a mai convenit. Am stat un an acasă şi la un moment dat chiar am vrut să renunț. Am revenit asupra deciziei mele și, în 2010, mi-am depus din nou dosarul pentru examenul de titularizare, atunci am luat cea mai mare notă, dar tot pentru un post netitularizabil. Aveam ore la școlile din comuna Petricani, cu o completare de normă la Școala Rădeni, din comuna Păstrăveni. Atunci m-am gândit serios, eram foarte hotărât să renunț definitiv la catedră! Imediat s-a ivit norocul! Pentru că luasem cea mai mare notă la examen, am fost sunat de către inspectorul de specialitate de la acea vreme. Mi-a propus să fiu suplinitor, timp de doi ani, la catedra ”Canto popular” din cadrul Liceului de artă din Piatra Neamț. După cei doi ani de la Liceul de artă, mi s-a oferit un alt post, format din mai multe obiecte. Practic, predam la 4 obiecte: folclor muzical, canto popular, armonie și forme muzicale. Pentru fiecare făceam separat câte un rând de dosare, planuri de lecție pentru fiecare oră, muncă era cât pentru 4 profesori. Cu greu, dar m-am hotărât şi am renunţat definitiv la catedră.
Rep.: V-ați întors la oi, definitiv!
V.U.: Da, în final m-am dedicat oilor și vacilor. Pentru că după 1990, tata a început să țină și vaci. Acum avem 20 de vaci, peste 20 de capre și 300 de oi. Zic că ne descurcăm binișor. Uneori ieșim în câștig, alteori nu. Furajul este marea problemă. Tata a primit doar 1700 mp teren moştenire de la părinţi. Ulterior a mai cumpărat un hectar, la Vînători. Numai cu un hectar și un pic, cu atâtea animale, nu ai cum să te descurci. Cumpărăm furaje, dar și închiriem terenuri. Oamenii nu vor acte de arendare pentru că, în cele mai multe cazuri, nu s-a făcut partajul pentru pământ. Dar sunt și dintre cei care au acte, dar vor să ”mulgă la două oi”. Noi îngrijim terenul, investim în el, le plătim arenda, dar tot ei primesc subvenția pe pășune. Și nu-i asta singura problemă.
Rep.: Ce necazuri vă mai apasă?
V.U.: Avem animale multe și vecini foarte pretențioș! Au uitat de unde au plecat! Vezi Doamne, animalele fac poluare fonică. Mai ales în perioada fătărilor, dar şi atunci când despărțim oile de miei. E mult zgomot când zbiară 300 de oi. Mai e și mirosul care îi deranjează. Ne-am muta, dar nu sunt bani pentru asta. Toată averea noastră o reprezintă animalele, dar sunt şi multe cheltuieli cu ele. Oamenii care lucrează la animale trebuie plătiți, pe furaje dăm foarte mulţi bani.
Rep.: N-aţi încercat cu fondurile europene?
V.U.: N-avem din ce plăti partea noastră de contribuţie. Asta e marea durere. Am încercat proiecte pentru tinerii fermieri, dar trebuie să contribuim şi noi. De unde, că n-am atâţia bani. Plus că, în prima fază, plătesc eu, apoi vin banii europeni, după ce dovedesc că am realizat o parte din investiţii. Problema e că n-am cu ce să încep. Aşa că va trebui să ne descurcăm pe cont propriu, din aproape în aproape, investim câte puţin, în fiecare an. Am vândut cîteva animale şi am cumpărat un tractor, utilaje pentru făcutul fânului, de cărat gunoi de grajd. Mai sunt şi subvenţiile, cât se vor mai da şi astea. Dar avem multe de plătit. Cheltuim foarte mult cu ciobanii şi cu iernatul animalelor. Ciobanii sunt mult mai câştigaţi decât profesorii!
Rep.: V-aţi reîntors la oi, dar la meseria de bază tot n-aţi renunţat. Ştiţi unde bat!
V.U.: Nu puteam sta departe, n-ai cum, a face muzică e o meserie cu har, cu o anume chemare. Aveam de mai multă vreme această idee, pe care am discutat-o la Primăria Vânători. M-am bucurat tare mult că au fost de acord cu ceea ce le-am propus: înfiinţarea grupului folcloric. „Dor vânătorean” l-am numit atunci şi aşa a şi rămas. După două luni, am şi urcat pe scenă, am susţinut mai multe spectacole. Am început cu formaţia de dansuri populare, apoi am „am făcut rost” şi de solişti vocali, proprii grupului nostru folcloric. Am început să „ieşim în lume”, am dat spectacole în mai multe localităţi, am participat şi la diverse concursuri. În Turcia, la Festivalul internaţional de la Isckender, am ocupat locul I, am primit medalia de aur. Am participat cu mai multe spectacole şi în Italia. „Stagiune” permanentă avem, în fiecare toamnă, în comuna Cumpăna din judeţul Constanţa. Anual, acolo se ţine un festival zonal. Suntem invitaţi să susţinem spectacole la zilele comunelor din zona noastră, mai nou şi din ţară.
Rep.: Sunteţi un tânăr mult şcolit, cu propria afacere, motiv pentru care vă cer o părere avizată. Îşi găseşte un tânăr locul la ţară, îşi poate face un rost?
V.U.: Nu-şi găseşte locul şi nici rostul în toată ţara noastră! Nu mai departe, mă uit la sora mea, a terminat facultatea ca şef de promoţie, dar tot n-are serviciu. Tinerii de azi pleacă masiv la muncă în strinătate, pentru că nu au încotro. În mediul rural, un tânăr harnic şi priceput abia de obţine un câştig de subzistenţă.
