Văduvia, de la tristețe la libertate (I)

Doctor MIRON ITZHAK
Psiholog principal clinician cu drept de supervizare

Am primit săptămâna trecută un email prin care mi s-a relatat:

Domnule doctor, am rămas uimit să văd comportamentul mătușii mele care, la nici două săptămâni de la moartea unchiului meu (el a fost rudă cu mama mea) , s-a cuplat cu un alt domn care a fost prieten bun cu răposatul. Din ce știu eu, în tradiția românească și nu numai, se vorbește despre o perioadă de doliu de până la un an de zile în care cel rămas văduv(ă) trăiește singur în respectul și amintirea celui(celei) care s-a dus. Vă rog să mă lămuriți despre aspectele acestui caz și fenomenul acesta de văduvie, despre doliu în sine și tradiția doliului. Până unde merge suferința, până unde împingem singurătatea? Este sau nu lipsă de respect dacă te însoțești cu altcineva?

Răspuns:

Mă bucur că m-ați rugat să dezbat acest subiect atât de serios și interesant pentru o mare parte din cititorii articolelor mele.

Fenomenul de văduvie, așa cum v-ați exprimat, este foarte larg, de care se izbesc foarte multe persoane, mai ales la vârstă mai înaintată, dar foarte puține cercetări s-au făcut legat de el. Ca o definiție a fenomenului, trebuie spus că el există ca un statut aparte în fiecare popor, în care se spune că o persoană care a rămas fără partenerul(partenera) de viață după o perioadă mai lungă în care au trăit împreună, se numește văduv(ă). În trecut au fost foarte multe cazuri în care moartea soțului (sunt mai multe femei văduve decât bărbați văduvi, din motivul statistic demografic, că bărbatul trăiește cu în jur de 5 ani mai puțin decât femeia și este, de obicei, mai în vîrstă cu câțiva ani decât soția lui) a creat o criză puternică femeii rămase. Ea se hotăra să-și pună capăt vieții.

Exista și un fenomen foarte interesant când unul din ei se îmbolnăvea incurabil și atunci, ca să nu rămână cel sănătos în viață, dar și ca semn de apreciere și respectarea jurământului “până când moartea ne va despărți“, se sinucideau împreună.

Acest concept, de văduvie, nu a fost luat în seamă puternic din partea cercetătorilor, și din prisma gândirii că este un fenomen trecător și că, la urma urmei, bărbatul sau femeia văduvă, o să treacă la statutul de căsătoriți. Prelungirea vieții cotidiene a dus ca starea de văduvie să se lărgească și să fie mai bine cercetată.

Când vorbim despre acest fenomen trebuie să facem o distincție între bărbatul văduv și femeia văduvă (femeia văduvă este mult mai afectată, exprimă mai mult durerea și atașamentul decît bărbatul în aceeași situație, care este mai tăcut și mai pragmatic, mai rațional în această direcție), aspecte individuale și psihologice a fiecăruia, vârsta când au devenit văduvi, ce a creat moartea partenerului, cât timp a avut de suferit până a murit, dacă sunt copii sau nu, relația între familiile ambelor părți, și relația celui rămas văduv cu socrii săi și familia acestora, probleme economice, implicările economice dacă există, și mulți alți factori.

Este clar că moartea unuia dintre parteneri creează, în mod normal, o suferință și o durere puternică celui rămas. În America, s-a făcut o cercetare pe întrebarea “care este problema cea mai gravă care poate aduce suferința, inclusiv cea psihică?“.

În mod semnificativ s-a răspuns că moartea partenerului de viață este pe primul loc.

Un psiholog pe numele Lupata zice că s-au creat foarte multe mituri, stereotipuri și prejudecăți pozitive și mai puțin pozitive, legat de starea de văduvie.

Subiectul acesta este atât de individual și ține, așa cum am precizat, de foarte mulți parametrii.

Castin, o altă psihologă, a observat, pe lângă faptul că problema de singurătate este cea mai mare, se sparge imaginea lor de sine, socială și personală, când cei rămași în urmă se întreabă “cine sunt eu astăzi, fără el(ea)? Cum trebuie să mă comport, ce trebuie să fac? “.

Dintr-o data, acea funcționalitate de pereche care exista, nu mai este. Partenerul care a murit, a vrut să-și sprijine perechea, dar și-a atribuit foarte multe funcții cum ar fi să plătească cheltuielile, să facă reparații de tot felul, să se ocupe cu toate problemele legate de autorități, facturi, etc. Dintr-o dată, totul cade pe capul celui rămas. Aici, depinde foarte mult de personalitatea celui viu, cum încearcă el să se adapteze la o situație nouă, să facă o schimbare, să poată să facă față.

Sunt cazuri în care, copiii, din neștiința a ce trebuie făcut, își atribuie rolul celui decedat, și-l lasă pe cel rămas în viață, fără nevoia de a învăța să se descurce singur. Aparent, situația asta este mai comodă și mai confortabilă, dar duce la o dependență puternică și la o stagnare comportamentală și psihologică. Din păcate, societatea nu este pregătită să primească persoană rămasă văduvă în brațele ei, ca pe ceva normal. Dintr-o dată, prietenii nu-l(o) mai invită din motivul că înainte se invita cuplul, nu separat.

Încet-încet, cel rămas în viață începe să simtă că nu este acceptat în societate, se izolează mai mult și mai mult în casă, cheamă mai puțini oameni la el iar starea de deprimare începe să fie mai puternică din ce în ce mai mult.

Este o legătură strînsă între elementul economic și situația psihologică a celui văduv. De multe ori, această situație se înrăutățește și creează un disconfort puternic a celui rămas în viață. El poate deveni dependent de ajutorul social sau cel al familiei.

Cuvântul văduv(ă) este sinonim, de multe ori, cu disperarea.

Castin spune că din punct de vedere afectiv, sentimentele duc de la o extremă la alta. Femeia sau bărbatul rămas interpretează și analizează fiecare cuvânt a celui care s-a dus, ca fiind jignitor.

Primul an al văduviei este cel mai greu dintre toți, cu sentimente mixte, puternice, cu extremități, de pierdere a identității personale și a siguranței de sine.

Elisabeth Kubler-Ross, în 1969, aduce o teorie foarte interesantă legat de fazele de dezvoltare personală în timpul doliului sau în momentele când ești într-o situație disperată.

Ea spune că sunt cinci faze:

Prima- Negarea.
A doua- Furia.
A treia- Negocierea.
A patra- Depresia,
A cincea. Acceptarea.

Când am fost la universitate, în anii Kubler-Ross, pentru noi, teoria ei era nu doar o revoluție, ci și o noutate imensă în tot ce se numește fazele de dezvoltare a doliului. Numai că, de atunci până astăzi, au venit foarte mulți cercetători iar o parte din ei neagă această teorie, a fazelor. Ei spun că văduvii trec într-adevăr, printr-o transfomare rapidă de la trecut, la situația de astăzi. Ei trebuie să se adapteze cât mai repede la situația de astăzi și fac acest lucru prin mecanisme de adaptare mai pragmatice decât le menționa Kubler – Ross. Cu alte cuvinte, nu este neapărat ca fiecare să treacă prin cele 5 faze, depinde foarte mult de personalitatea fiecăruia.

Unul dintre psihologii americani menționează că după criza de identitate a celui rămas, începe un proces pozitiv, de luare a responsabilității care duce la o dezvoltare pozitivă. Ea(el) învață să-și asume roluri și responsabilități pe care nu le-a avut, învață să facă schimbările necesare pentru îmbunătățirea vieții lui. (continuare în ziarul de mâine)