Drept la replică
Vizavi de articolul „Un profesor şi-a riscat viaţa pentru nişte burlane”, apărut în ediţia din 23-24 august a ziarului „Ceahlăul”, profesorul Laurenţiu Teodosiu a ţinut să facă mai multe precizări, din care am selectat următoarele: „Chiar la început îs dat ca „exemplu” (practică obişnuită în regimul comunist), afirmându-se că „păţania” mea este o „pildă” (?) pentru „naivii” de „chilipiruri” (deducându-se că-s şi eu „naiv”, ce-am umblat după „chilipiruri”). De ce îmi face proces de intenţie?
Afirmă că am fost „acum două zile la un pas de a fi linşat în propria casă”. Se vede că nu cunoaşte sensul acestui cuvânt, istoricul lui. Când nu erau decât 4 tineri, dintre care numai doi au vorbit (ceea ce am reprodus întocmai), fără a aţâţa pe nimeni, cum a fost posibil să insinueze c-au vrut „să mă ucidă” (?!?), când logica desfăşurării „evenimentului” nu impune un asemenea raţionament? Cum să fie răstălmăcit adevărul? C-am scăpat „întreg”, că ţiganii „îşi caută mai ales „victime” persoane în vârstă, singure, care par fără apărare şi uşor intimidabile”, afirmaţie pe care mi-o atribuie tot mie, pe când eu – „naivul” – de cuvântul „intimidabil” nici n-am auzit până acum. N-aş fi spus asemenea cuvinte, ca să-i descurajez pe „hoţi”, ca să nu creadă că-s „intimidabil”, „fără apărare”…
Mi se impută ca greşeală că nu le-am cerut nici un act. Dar mi-l dădeau? Alţii altădată mi-au dat? Când nici meşterul Nelu Agafiţei nu ştia costul tronsonului de uluce, d-apoi eu, de ce se afirmă că umblu „după chilipiruri”? Doar şi tinerii sunt înşelaţi de hoţi. În loc de a-i descuraja, când eu i-am apostrofat la sânge, cât se poate de rău, scrie că „au devenit agresivi”, dar nu se precizează dacă „verbal” sau „fizic”, probabil tot în ideea de a susţine ipoteza „linşajului”, fără a zice baremi o singură dată Doamne fereşte de aşa ceva. Dacă de la uşa încuiată a verandei am vorbit tare, tot ca să-i descurajez, la 112, că patru „bruneţei” vor să le cumpăr cu mulţi bani faţă de „convenţii” nişte uluce (deşi le-am spus să le dea rapid jos), cum să se scrie că „am intrat în casă”? Când ei tot mă rugau să nu telefonez, apăsând clanţa să vadă dacă-i încuiată şi bătând de două ori în geamuri, cum să se pronunţe „c-au încercat să intre”, „c-au forţat clanţa, încercând să ajungă la bătrân”?! De ce nu aplică prezumţia de nevinovăţie?
Cum îşi permite să mă facă „bătrân”? Am datoria morală faţă de urmaşi să mă consider tânăr, să nu mă dau bătut, să am o gândire pozitivă, deşi eu am respectat-o! Nu-i lipsă de politeţe, grijă, chiar respect faţă de vârstnici?! Unde-i umanismul? Cum de îmi atribuie şi alte cuvinte, pe care nu le-am rostit, ca: „dacă nu aveam inspiraţia să mă încui în casă, poate că intrau, mă băteau şi-mi luau şi banii”, când putea să scrie că „mă agresau”, cuvânt atât de folosit azi şi de copii?!
Când eu niciodată nici pe un copil nu l-am înjosit, nu l-am umilit, ba i-am interzis să se plângă că „m-a bătut”, ci să afirme demn c-a fost „agresat”, când n-am pomenit cuvântul „frică”, tot pentru a-i „descuraja”, cum poate afirma că am zis? Când, tot sub acelaşi motiv, nici cuvântul „inspiraţie” nu l-am pronunţat! Nu tot în ideea că voiau să „mă linşeze”?! Ba scrie că „duşi au fost”, deşi am parcurs cam încă 60 m cu ei, fără ca vreunul să fi făcut baremi un singur gest, măcar să mă înjure, şi nici pomeneală să mă ameninţe…
Când şi poliţia spune că dacă doar acel gabor mi-a aruncat peste poartă – ca să nu iau numărul maşinii – acele „convenţii” nu-i un gest „agresiv”, atunci unde-i pericolul de „linşaj”? De ce când singur am relatat întâmplarea, nesocotindu-mă vinovat şi promiţându-mi-se de mai multe ori că nu voi fi „victimizat”, de ce îmi atribuie cuvintele „vrea ca toată lumea (?!) să ştie ce i s-a întâmplat, să nu mai caute „chilipiruri” că-şi pot risca chiar viaţa”, când – păcat ar fi să acuz – n-am fost agresat pot spune nici verbal, d-apoi fizic!? Când „chilipiruri” n-am pomenit vreodată, de ce mi-l atribuie? N-am zis niciodată nici „că-şi pot risca chiar viaţa”.
De ce să fiu socotit victimă, când n-am suferit chinuri fizice şi cu atât mai mult morale, deoarece mă consider un om puternic, optimist, curajos, conştient că aceştia se caracterizează prin incultură, lipsă de educaţie ş.a., iar etnicii romi prin tendinţa de a înşela, obrăznicie, fudulie, după cum arată revistele lor, furate din propria casă nu de ei, ci de nişte români, nu însă de prin capătul satului!? Şi-atunci eu de ce „să mă consum”, dacă-s aşa?”
Profesor Laurenţiu Teodosiu, Crăcăoani
N.R. Domnul profesor a venit la redacţie să semnaleze faptul că nişte persoane de etnie umblă prin sate şi se oferă să schimbe ulucele oamenilor cu doar 100 de lei, plus o scară bonus, şi de fapt la sfârşit pretind alte sume. Dumnealui a avut o dispută verbală cu respectivii indivizi şi a dorit ca alţi oameni să nu treacă prin experienţe similare.