Eric Erikson, în lucrarea lui de dezvoltare personală descrie a 8-a fază de dezvoltare psihosocială, de mulțumire și împlinirea contra singurătate. A opta criză, are loc la bătrânețe, de la 65 ani, și se referă la ”integritate psihică versus disperare”. Este etapa, spune Erikson, în care persoana începe să-și evalueze realizările de pe parcursul vieții. În cazul în care există o mulțumire vis-a-vis de tot ce a întreprins, respectivul trăiește sentimentul de satisfacție pentru propria viață și acceptă apropierea sfârșitului, atingându- se în acest fel integritatea psihică. Este o perioadă dificilă de acceptat deoarece după vârsta de 65 ani, odată cu pensionarea dispare atât rolul profesional, cât și cel parental, copiii fiind la casele lor sau poate interveni decesul partenerului de viață, astfel pot apărea multiple întrebări legate de rolul propriei existențe, poate apărea teama de moarte și dacă aceste probleme nu se soluționeaza favorabil, se ajunge în faza disperării, denumită și depresia bătrâneții. Erikson spunea: Așa cum un copil nu se teme de viață, nici un adult echilibrat nu se va teme de moarte”. Întâlnirea între mine și acest domn interesant m-a lăsat îngândurat foarte mult timp. Avem puncte comune. Și eu sunt căsătorit cu o femeie mai tânără cu 20 de ani. Și eu sunt pentru ea un om important și poate mă apreciază și mă admiră. Totuși, există diferențe semnificative între mine și acest bărbat: 1. Eu conștientizez că viața nu este la nesfârșit și știu că va veni și momentul în care se va termina totul. Eu accept posibilitatea să rămâi tânăr, dar să știi să apreciezi că sunt și lucruri în care trebuie să fi matur și care îți îngreunează viața, cum ar fi boala și bătrânețea. Acest domn nu acceptă că există și îmbătrânire, nu doar tinerețea. Eu nu accept să mă lupt împotriva adevărului și împotriva evidențelor. Eu nu încerc să elimin sau să-mi pun mecanisme de apărare și să găsesc alte adevăruri care pot schimba adevărul gol-goluț. 2. Din fericire, am o fetiță de 8 ani căreia mă dedic în întregime, mă preocupă dezvoltarea ei întrun procent foarte mare. Mi-am cerut voie de la Dumnezeu să mă lase să fiu prezent până împlinește 30 de ani ca să pot să o urmăresc și s-o îndrum până atunci. Acest domn însă, cu toate că are copii din alte căsătorii, nu se implică și nici nu se gândește să se implice. 3. Când am făcut ceva s-o ajut pe soția mea, niciodată nu m-am gândit la mine. Niciodată nu am avut interese ascunse și nu m-am gândit ce beneficii aș putea avea eu de la soția mea. Acest fel de a privi lucrurile, în care eu mă situez în centrul atenției și ca fiind soarele tuturor, este o privire egocentristă cu elemente narcisiste clare. El niciodată nu s-a gândit la binele exclusiv al soției, ca binele făcut ei să fie pe măsura ei individuală, fără legătură cu el. Am avut ocazii bune să plec înapoi în Israel și să îmbunătățesc viața mea, dar refuzul soției m-a lăsat să înțeleg că trebuie să continuu în România și trebuie să mă dau după ea. 4. Ultima diferență dintre noi este, poate, cea mai mare diferență și cea mai gravă. Mă rog la Dumnezeu să nu mă pună la încercare și să ajung neputincios față de partenera mea de viață. Și totuși, dacă o să ajung în aceeași situație și dacă soția mea o să mă împingă să ajung în această situație, bineînțeles că nu o să-mi rămână decât să-mi salvez prestigiul, să mă despart de ea, să consider că relația e moartă, dar există, după moarte, o nouă viață. Acest om, nu doar că refuză să acepte moartea, el refuză să vadă în schimbare ceva util pentru el. În acest caz, ca multe alte perechi, rămâne în mocirlă și în punctul lor de comoditate și refuză să se schimbe. Știu că o parte din voi o să citească acest articol și o să rămână un pic surprinși de deschiderea mea sufletească, dar eu consider că reprezint un pionierat pentru mulți alții care sunt în situațiile acestui bărbat despre care v-am povestit. Și, ca să nu fiți tentați să vă gândiți la un personaj adevărat, vă spun că detaliile sunt fictive și că în imaginația mea am dorit să vă arăt un anumit concept, bazat, la urma urmei, în viață, pe întâmplări cât de poate de adevărate.