* Darul Sfântului Nicolae: Spectacolul „Taşca fremătând în sprânceana Ceahlăului”
În zi de mare sărbătoare pentru tot românul, de Sfântul Nicolae, a avut loc inaugurarea Centrului cultural Taşca, o realizare deosebită, parte componentă dintr-un concept nou, mai amplu, cu o arhitectură aparte.
La eveniment au participat prefectul Ilie Haralambie Mitea, oameni politici, precum şi cei care au contribuit la construirea acestui edificiu cultural, cei care au pictat şi sculptat, cei care au încântat publicul cu vocile şi talentele lor. Constructorul acestui edificiu cultural este inginerul Petru Paleu, fiu al comunei Taşca, care a realizat aici şi alte investiţii mari, cum sunt cele de alimentare cu apă şi canalizare. Cei care au gândit, împreună cu primarul Alexandru Drăgan, acest lăcaş de cultură, sunt inginerul proiectant Angela Burghelea şi arhitectul Iulian Diaconescu.
La manifestare au fost prezenţi primarii şi directori de şcoli din zonă.
În discursul de început, Alexandru Drăgan, primarul comunei Taşca, a declarat: „Moş Nicolae ne-a adus în dar această zi splendidă, cu acea mantie albă care a îmbrăcat întreaga zonă. Ne-a adus în dar şi acest centru cultural, această frumoasă şi spaţioasă sală de spectacole, un bun material, dar şi un bun pentru suflet. Centrul cultural se vrea o îngemănare între activităţile culturale, cele de la biserică, din şcoală şi din administraţia publică locală. Un loc în care fiecare om să vină cu drag, cu care să se mândrească, în care să intre cu plăcere, să iasă mai vesel faţă de cum a intrat. Să dea Dumnezeu să fie într-un ceas bun!”
Partea festivă s-a „topit” într-un spectacol cultural-artistic de o frumuseţe, bogăţie, varietate şi rafinament deosebite, generic intitulat „Taşca fremătând în sprânceana Ceahlăului”. Program ce a inclus o expoziţie de icoane, „E vremea colindelor”- muzică de gen, file de monografie, piesa de teatru „Cenuşăreasa” a trupei Alfaomega Art, recitaluri susţinute de rapsozi de ieri şi de azi, glasurile cristaline şi de chitară ale elevilor îndrumaţi de profesoara Cristina Marin, de la Şcoala Bicaz Chei, piesa „Sfântul Nicolae şi fetele sărace”, a Teatrului şcolar, sub îndrumarea prof. Dan Ion Husari, directorul Şcolii Taşca.
Festivitatea s-a încheiat cu recitalurile de excepţie susţinute de îndrăgiţii solişti Mioara Velicu şi Gabiel Cotabiţă.
Ilie Haralambie Mitea, prefect de Neamţ: „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, de azi înainte, în acest lăcaş!”
„Avem bucuria să inaugurăm un lăcaş sfânt al românilor, locul unde ne adunăm să cântăm, să recităm, să ne veselim. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, de azi înaite, în acest lăcaş! Fiţi ca fraţii! În căminul cultural şi, mai ales, în biserică, patimile le lăsăm la poartă. În biserică mergem să ne umplem sufletul de dragoste faţă de Dumnezeu, iar în căminul cultural venim să ne revărsăm bucuria faţă de om.
Mai am o vorbă să vă spun. Mi-a plăcut şi îmi place această sărbătoare de Sfântul Nicolae. Noi, românii, avem câţiva sfinţi de referinţă, care ne conduc paşii. Sfântul Nicolae este un sfânt care aduce soare, aduce lumină. Împreună cu Sfântul Toader, care e călare pe 9 cai, plimbă soarele pe pământul României, şi-l face să fie cald, potrivit pentru români. Sfântul Nicolae e un sfânt milostiv, bun, care ajută. Sfântul Nicolae este bucuria copiilor, este cel care ne aduce prima zăpadă şi începem iarna cu el. Sfântul Nicolae îi desface Sfântului Ioan acea raza de lumină, botezându-ne. Sfântul Nicolae ne conduce până spre primăvară, când ne lasă pe mâinile Sfântului Gheorghe, să ne privegheze. Sfântul Gheorghe ne duce în vară şi ne lasă Sfântului Ilie, care ne duce în toamnă la Sfântul Dumitru, iar acesta din nou la Sfântul Nicolae. Sunt sfinţi cu o mare rezonanţă în sufletul nostru românesc, pe care noi îi cinstim şi în care noi ne regăsim prin comportament şi prin cinstire.
M-a impresionat faptul că, la inaugurarea Centrului cultural Taşca, am găsit atâtea icoane, simbol al credinţei noastre, simbol al sufletului nostru. Pentru că noi numai atunci suntem într-adevăr curaţi, şi nu îndrăznim să fim altcumva, decât atunci când întâlnim o icoană, ne apropiem de ea. După asta, mai uităm de obiceiurile bune. În faţa icoanei, a sfântului altar, avem cu totul un alt suflet, pentru care mă rog bunului Dumnezeu să ni-l păstreze, ca să-l avem curat tot timpul.
Vă spun să vă stăpâniţi cu drag şi să ocrotiţi acest lăcaş, să-l păstraţi curat, ca pe casa dumneavoastră. Să vă veseliţi în el ori de câte ori intraţi în el, să ieşiţi ca de la prietenul vostru. Să vă de Dumnezeu bucuria de a iubi şi fericirea de a fi iubiţi! Doamne ajută!”
„Este o gândire nouă, care înmănunchează instituţiile administrative, de cultură şi religie”, declară primarul Alexandru Drăgan
Rep.: Vă felicit pentru ceea ce aţi realizat, pentru emoţionantul dar făcut locuitorilor din Taşca, de Sfântul Nicolae. Totul este superb, absolut deosebit!
Alexandru Drăgan: Centrul cultural Taşca, ca arhitectură exterioară, are acoperişul prevăzut cu un turn cu ceas, care simbolizează arhitectura transilvăneană. Din arhitectura moldovenească avem acele balcoane, la parter şi etaj, care simbolzează prispa ţărănească, de la casele tradiţionale moldoveneşti. Aşa facem trecerea între arhitectura transilvăneană şi cea moldovenească, comuna Taşca fiind situată la graniţa dintre cele două culturi, la interferenţa între două centre arhitectonice. Am dorit ca chiar faţada principală, către drumul naţional, să demonstreze acest lucru. De jurul împrejurul clădirii există un brâu, sub formă de ocniţe, care aduce asemănarea cu biserica nouă, ctitorită în aceeaşi curte. La fel şi ferestrele ovale. La interior, a remarcat şi profesorul Lucian Strochi, seamănă cu o bazilică.
Rep.: De la stradă cel mai mult, mai bine se vede centrul cultural. Dar el face parte integrantă dintr-un complex arhitectonic mai amplu, administrativ, cultural şi religios…
A.D.: Este o gândire nouă, care să înmănuncheze instituţiile administrative, de cultură şi religie, cele care guvernează satul românesc. Mă refer la centrul cultural, alături de care se conturează o altă clădire, este începută construcţia, destinată primăriei. Tot aici e şi complexul ecumenic, cu biserica şi toate anexele ei. În acest areal cultural, care include şcoala, biserica, primăria şi casa de cultură, trebuie să-şi dea mâna, să se întâlnească oamenii satului. Să se producă acea „schimbare la faţă” atât în înfăţişarea comunei şi a cetăţenilor ei, cât mai ales în mintea oamenilor, regăsite în mentalitatea şi comportamentul lor. Să fie cu adevărat o înnoire.
Rep.: Între cele două steaguri arborate la intrarea în Centrul cultural Taşca, cel al României şi al Uniunii Europene, în mod distinct, mai apare unul.
A.D.: Este steagul comunei Taşca. Are mai multe culori, cea mai mare parte e verde, simbolizând pădurile din zona noastră. Albastrul reprezintă cerul limpede, senin, către care ne îndreptăm privirea şi ruga spre Dumnezeu. Pe steag este aplicată şi stema comunei Taşca care include, printre altele, şi 4 conuri de brad, din aur, care simbolizează satele comunei: Taşca, Hamzoaia, Ticoş-Floarea şi Neagra. Scutul central este despărţit de un fir de argint, care simbolizează cursului râului Bicaz, cel care împarte comuna în două. Pe partea superioară a scutului, de culoare albastră, avem crucea ortodoxă, locuitorii de aici fiind toţi de această religie, având pentru rugă cele 3 biserici din comuna Taşca. În partea de jos a scutului, pe culoarea verde, avem cunoscuta taşcă, acea trăistuţă făcută din piele şi purtată cândva de pădurari. De taşcă este agăţat toporul, simbolul celor care au lucrat şi lucrează la pădure. Această taşcă, într-o formă foarte asemănătoare, am găsit-o, astă vară, într-un ţinut din Scoţia. Numai că taşca de acolo este de dimeniuni mai mici, fiind purtată la brâu, în faţă, la costumul popular scoţian. Iată o legătură între două culturi: celtică şi cea tradiţională românească.
Monografia comunei, radiografia fidelă a vieţii oamenilor de aici
În cadru festiv, la inaugurarea Centrului cultural, s-a lansat oficial monografia comunei ce poartă un titlu liric, „Taşca – fremătând în sprânceana Ceahlăului”. Autorii: Daniel Diaconu (coordonator), lect. univ. dr. Iulian Săndulache, primarul actual al comunei Alexandru Drăgan, directorul Dan Ioan Husari, preoţii Dumitru Diaconu şi Dan Gheorghiţă Caia, învăţătorii Doina Diaconu şi Paulina Drăgan, profesorii Liliana Lazăr, Cecilia Amarinei şi Andreea Bejan, educatoarea Elena Son, împreună cu editorul Viorel Nicolau . Ei au plecat în demersul lor de la lucrarea preotului din satul Neagra, Dumitru Diaconu, documentarea fiind completată din arhivele din Bucureşti, Iaşi, Piatra Neamţ, dar şi din bibliotecile din Bicaz şi Piatra Neamţ. Evident, la întocmirea lucrării o contribuţie deosebită au avut şi cadrele didactice şi elevii din comună care au cules de-a lungul timpului diferite informaţii despre această localitate, despre oamenii şi obiceiurile locului, texte de folclor.
O entitate relativ tânără, Taşca a luat fiinţă în anul 1931, comuna şi împrejurările ei au fost descrise de scriitori români importanţi precum Dimitrie Cantemir, Alecu Russo şi Vasile Alecsandri sau francezul J.A. Vaillant. Un alt străin care a trecut prin Taşca, Wilhelm de Kotzebue, descria astfel pe locuitorii de pe Valea Bicazului, mai jos de Ceahlău într-o lucrare din anul 1850: „Ţăranii aceştia de munte sunt o rasă minunată; femeile sunt rareori frumoase, cu atât mai frumoşi sunt bărbaţii, a căror bunătate şi curăţenie în suflet se văd în ochii lor mari şi limpezi. Pe lângă aceasta ţin cu dragostea viţeranului la patria lor cea aspră, cu toate că nu pot găsi de obicei decât în apropierea locuinţelor câte o bucăţică de arat. Dacă sărăcia îl mână la câmp, nu poate sta mult, dorul îl mână din nou în munţii lui”. De altfel, prusacul care descrie aşa frumos pe oamenii de la munte, cei din zona Ceahlăului, s-a şi căsătorit cu fiica cneazului Cantacuzino, stăpânul de la Bălţăteşti, Hangu şi Ceahlău.
Din lucrare mai aflăm că la Taşca, prin anii 1949-50, au fost deportaţi aşa-zişi chiaburi din judeţul Constanţa, vreo 50 de familii care fuseseră până atunci înstărite, vaporeni sau negustori, iar unii dintre ei, până la plecarea în masă prin 1953-54, s-au căsătorit aici. De altfel, şi mulţi dintre sătenii comunei au fost încadraţi la începuturile regimului comunist printre chiaburi, deşi nu aveau decât puţin pământ pe Valea Bicazului, dar mai multe animale decât alţii. Constantin Matasă, un pionier al turismului montan nemţean, a scris, prin 1929, în „Călăuza judeţului Neamţ”: „Acest drum ce merge alături cu pârâul Bicaz duce, începând cu Piatra Corbului, printr-o strâmtură (chee) încântătoare, pe care apa şi-o sapă în puternicul masiv al grezului de Tarcău, prin care pârâul furios se zbate în cascade nesfârşite spre a ieşi mai la vale în calea Bistriţei, destul de neastâmpărată şi ea. Părăsind strâmtura, drumul continuă spre apus şi ţinând tot apa Bicazului, trece prin satele Taşca, Secu, Neagra şi Bicazul Ardelean”.
