În practica de psiholog clinician mă lovesc adeseori de sentimentul de vinovăție. Sentimentul de vinovăție este un sentiment unic, sentiment ce ne deosebește de animale. Vina este „faptul de a fi comis o încălcare a conduitei, cum ar fi violarea legii, și implică o pedeapsă“. Să fii vinovat, așadar, înseamnă: „a fi stabilit vina cuiva, taxabil just pentru act, sau responsabil pentru delincvență, crimă sau păcat“ și „conștient de, sau suferind din vină“. (Webster)
El apare sub forma auto-învinuirilor, a ideilor obsedante împotriva cărora subiectul luptă fără puterea de a le opri, sub forma rușinii asociate reacțiilor defensive, auto-acuzări, auto-depreciere, tendință de auto-pedepsire, care poate duce uneori la sinucidere.
Unde și când începe vinovăția?
Sentimentul de vinovăție ne este insuflat încă din copilărie, de către părinți. În perioada în care suntem bebeluși, absorbim direct, ca un burete, tot ceea ce simte conștient sau inconștient persoana cea mai apropiată de noi, în general, mama, și ne este foarte greu să suportăm emoțiile dureroase pe care le preluăm prin această contagiune afectivă.
Părintele psihanalizei, Sigmund Freud, susținea că în timpul dezvoltării personalității, atunci când are loc procesul de formare a conștiinței (Supraeul), subiectul introiectează într-o relație intersubiectivă semnificativă, reproșurile, interdicțiile în procesul formării conștiinței morale. Conștiința morală (Supraeul) controlează Eul și poate apărea un clivaj între aceste instanțe psihice, astfel Supraeul devine acuzator în timp ce Eul joacă rolul de acuzat.
Vedem zilnic cât de adânc înrădăcinate în structura socială sunt aceste idei confuze despre valoarea sentimentelor de vinovăție. Mulți părinți insistă ca un copil să ceară iertare pentru un anumit comportament greșit și să îi pară rău pentru ceea ce a făcut. Pentru copil nu înseamnă schimbarea atitudinii, doar îl face să se simtă iarăși „bun“. Adultul care se plânge despre altul care niciodată nu mărturisește că îi pare rău pentru ce a făcut, considerând acest lucru un act de slăbiciune, adesea nu înțelege ideea principală. Ambii sunt susceptibili de a fi mulțumiți cu expresia de pocăință ca și cum ar fi un semn că acel comportament greșit este foarte tare regretat, iar făptuitorul simte remușcările corespunzătoare. Și ei sunt la fel înclinați să accepte o expresie a unui stil de viață nevrotic ca simbol al conștiinței sociale și să spere că nu se va mai repeta.
Impactul religios este în mare parte bazat pe această autoritate conferită de divinitate sacerdoților care au capacitatea de a impune pedepse pentru greșeli. Implicit, sentimentul credinciosului este mult diminuat iar ruminațiile privind pedepsele sunt inerente. Asocierea pedepsei cu sentimentul greșelii și al vinovăției este important și stă la baza structurii sociale. Absența sentimentului vinovăției este la fel de periculoasă ca și exagerarea ei. A nu simți că greșești, a nu accepta greșeala este o atitudine firească pentru sociopat, valoarea nu există pentru că el simte orice.
Sentimentul de vinovăție are și o funcție pozitivă, pentru că în primul rând ne corectează. Sentimentul de vinovăție poate să devină o obsesie, de aici se generează. Primul pas către diminuarea acestei trăiri este conștientizarea faptului că vinovăția este un mesaj, un simptom al unor răni adânci și vechi, care se vor dezvelite și vindecate.
Aștept părerile și sugestiile dumneavoastră!
Cu respect, dr. Miron Itzhak!