„Eu cred că un preot ar trebui să fie format, un an, doi, pe lăngă o mănăstire şi apoi să fie trimis în lume”
– Sectele au pătruns în societatea românească, fac prozelitism, se manifestă la televizor, par foarte active. Credeţi că e în pericol, datorită lor, Biserica Ortodoxă?
– Biserica Ortodoxă este fiecare creştin în parte şi toţi la un loc. Dacă un singur creştin dispare, toată construcţia suferă. Noi zicem că se duc la sectanţi doar cei care sunt slabi, care şi aşa nu erau puternici în credinţă, dar nu-i chiar aşa. Toată suflarea creştină e vinovată de pierderea unui suflet. Dar de ce se duc oamenii acolo? Pentru că este mai uşor să fii sectant, decât creştin ortodox. Acolo ţi se spune că eşti gata mântuit, că eşti în centrul lumii, că eşti propriul preot şi mărturisitor, pe când dincoace trebuie să iei pieptiş calea mântuirii, să suferi pentru fiecare pas. Şi apoi, când e mai dulce lumina de pe vârful muntelui, când eşti aruncat acolo, sau când îl urci pas cu pas … ? Şi apoi, tot ce zic sectele că au descoperit ele, că propovăduiesc ele, noi avem în Ortodoxie bine definit, de la Botez până la a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos. Dacă ar analiza cineva comparativ sectele care zgândăre la temelia Ortodoxiei, ar vedea că acestea afirmă aceleaşi lucruri pe care noi le afirmăm de mii de ani şi resping lucruri pe care sunt incapabili să le înţeleagă. N-o să vedeţi nici martiri la sectanţi, nici urcuş duhovnicesc, nici suferinţă pentru credinţă. Sectanţii se adună într-un fel de cluburi de discuţii, cu reguli care sunt mai mult ale societăţii decât ale bisericii şi pun la cale tot felul de strategii ca să le fie lor bine.
– Sectanţii nu par să aibă organ pentru credinţă, la ei e mai mult voinţă …!
– Exact. Noţiunea de aproape este doar pentru cei din secta lor, din clubul lor, nu pentru orice om de pe lumea asta.
– Mulţi creştini zic că se duc la sectanţi fiindcă sunt dezamăgiţi de comportamentul unor reprezentanţi ai Bisericii, de opulenţa unor ierarhi, a unor preoţi care confundă misiunea cu o afacere, cu aspiraţia la o situaţie materială aparte. Ce credeţi despre această motivaţie?
– Eu cred că mulţi se duc acolo dintr-o mândrie nemăsurată, adică, mă, ştii cine sunt eu? Ăla care gândesc altfel, care nu mă amestec cu turma asta mare, eu sunt un ales, eu sunt un buric al lumii … E adevărat că şi mulţi preoţi de-ai noştri se comportă de parcă ar vrea să posede averea lui Iov, uită că ei sunt trimişi ai lui Hristos şi nu administratori ai averilor de pe lumea asta. Cred că şi şcoala în care se formează a devenit mai superficială, şi familia care îi pregăteşte pentru viaţa asta, de ostaş al lui Iisus Hristos îi motivează pe tineri cam aşa: Du-te la preoţie că se trăieşte bine, ai casă, ai maşină, ai cinste în parohie …! Sunt situaţii când soarta unei parohii este dată unui tânăr de douăzeci de ani, necopt, neformat, care trebuie să le vorbească oamenilor despre nevoinţa pe această lume. Cum să vorbească el din experienţă? De unde experienţă, poate că nici acasă nu a văzut chiar ce trebuie … ! Eu cred că un preot ar trebui să fie format, un an, doi, pe lângă o mănăstire şi apoi să fie trimis în lume, să-şi facă familie, să intre în rândul lumii. Păstorul slab nu ştie a păzi turma.
A consemnat Adrian Alui Gheorghe
(Din volumul „Semnele vremii noastre. 7 întâlniri cu Părintele Iustin Pârvu”, ediţie nouă, în pregătire)