Gavrilia Papayanni s-a născut în anul 1897, într-o familie grecească înstărită din Constantinopol, primind la naștere numele de Avrilia. În anul 1923, familia i-a fost deportată la Salonic. Aici, Avrilia reușește să intre la Universitate, fiind a doua femeie înscrisă într-o universitate grecească.
În 1932 se mută la Atena, unde trăiește singură, lucrând ca infirmieră, după care călătorește în Anglia, unde studiază fizioterapia la Londra. În 1947 își deschide propriul cabinet de fizioterapie în Atena. La 24 martie 1954 îi moare mama, acesta reprezentând un moment de cotitură în viața Gavriliei: „Moartea mamei mi-a retezat ultima legătură care mă mai ținea înlănțuită de viața obișnuită, materială, a acestei lumi. Dintr-o dată, eram moartă – moartă față de lume“, scria ea mai târziu. În consecință, un an mai târziu își va închide cabinetul, împărțind săracilor toate averile și ajungând să trăiască într-o sărăcie lucie.
În India
În jurul vârstei de 60 de ani, pleacă în India fără vreun plan anume, simțind însă o chemare lăuntrică. Spre sfârșitul șederii sale în India, Dumnezeu îi călăuzește pașii spre pustiul Himalayei, unde petrece 11 luni. În 1959 intră în Mănăstirea Sfântului Lazăr din Betania, unde este tunsă în monahism după trei ani de noviciat, primind numele de Gavrilia.
În următoarele două decenii, va alterna tăcerea din mănăstire cu un an de slujire misionară în Africa Răsăriteană și cu alți trei ani înapoi în India, la Uttar Prades, alături de Arhimandritul Lazăr.
Ultimii treisprezece ani de viață îi petrece în Grecia natală, mai întâi nevoindu-se într-un mic apartament din Atena, apoi într-o sihăstrie pe care a întemeiat-o în insula Leros. Aici, primește în 1991 schima mare din mâinile Părintelui Dionisie de la Schitul athonit Sfântă Anna Mică, și adoarme în pace anul următor, la 28 martie.
În cuvântul introductiv al cărții, Maica Siluana Vlad spune, referindu-se la Maica Gavrilia: „Această maică, această femeie a trăit cu adevărat în Hristos și cu El! A trăit poruncile Lui ca iubire și nu ca nevoință! L-a iubit pe Domnul și L-a văzut în orice față omenească și L-a slujit în orice suferind în Cale!“.
Lecția iubirii
„Când Dumnezeu ne-a făcut, ne-a dat viață și a suflat Duhul Său întru noi. Acel Duh este Dragostea. Când ne lipsește dragostea, murim. Fără Suflul Lui nu putem trăi. Prin urmare, dacă tu iubești pe unul și nu iubești pe altul, asta înseamnă că nu iubești pe nimeni. Ai înțeles? Dumnezeu ne-a dat Dragostea, ochii, inima, tot, în acest scop. Mai întâi «Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău», cum este spus în prima poruncă, și mai apoi, de asemenea, pentru a nu ne simți diferiți de ceilalți, a adăugat: «iar pe aproapele tău ca pe tine însuți» (Luca 10, 27). Cine sunt eu pentru a spune: «Acela este rău, nu-l iubesc», «Celălalt e mincinos. Ce am eu în comun cu el?» Ah, nu dragă frate! Dragostea nu este așa. Dragostea iubește pe toți, așa cum Dumnezeu iubește pe toți, așa cum suntem, în ciuda stării noastre jalnice. N-are El motive pentru a ne iubi? Căci în ciuda tuturor acestor neajunsuri, «El face să răsară soarele și peste cei răi și peste cei buni și trimite ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți» (Matei 5, 45)“. (Maica Gavrilia)
Irina NASTASIU