O vreme a muncit împreună cu soţia în Italia, pentru ca, la întoarcerea în ţară, să se apuce serios de agricultură. Din banii câştigaţi, au cumpărat, de acolo, tractoare şi utilaje agricole, o gamă completă pentru munca pământuluI, făcută ca la carte. Dar pentru asta mai era nevoie de ceva! Trebuia mai multă pregătire profesională, de specialitate. Motiv pentru care, Romică Dumitriu din Petricani, căci despre el este vorba, s-a înscris la Facultatea de agronomie din Iaşi, pe care o va termina în vară. Nu e singurul studios din familie. Şi fiica sa Irina-Loredana va absolvi aceleaşi facultate. Aşa că, timp de 4 ani, tatăl a urmat cursurile de „învăţământ la distanţă”, iar fiica la cursurile de zi.
Cum se descurcă acum, dacă merită ori nu să te ocupi de agricultură, precum şi multe alte întrebări iscoditoare i-am adresat vrednicului fermier din comuna Petricani.
„De agricultură tot nu mă las, cât o fi de greu!”
Rep.: Primii paşi spre agricultură?
Romică Dumitriu: Pot să zic că i-am făcut în Italia. Acolo am muncit o vreme cu soţia. Când m-am reîntors acasă, mi-am zis să fac ceva pe cont propriu, aşa că m-am orientat spre agricultură. De atunci merg înainte, cu bune, cu rele.
Rep.: Practic, cu ce aţi plecat pe drumul afacerilor din agricultură?
R.D.: Cu ce am stâns din munca mea şi a soţiei mele, din Italia. Tot de acolo am cumpărat şi utilajele agricole. Am luat pământ în arendă. La început am peste 100 ha, după care am mai renunţaţ, am mai „sortat” unele suprafeţe. Acum avem arendat în jur de 100 ha. Ca dotare, am şi acum tot utilajele agricole pe care le-am adus din Italia. Am încercat şi noi să ne modernizăm, dar e mai greu.
Rep.: Să înţeleg că nu aţi prins nici un program cu finanţare europeană?
R.D.: Din păcate, n-am reuşit asta. Deşi am încercat în două rânduri. Am încercat să prind din fondurile europene alocate pentru prestările de servicii în agricultură. Primul proiect nu a fost declarat eligibil la finanţare, al doilea s-a „împotmolit” la consultat. Nu voiam prea multe, doar un tractor şi o combină modernă. Dar n-a fost să fie! Când iau ceva, mă gîndesc foarte serios, să am de unde să dau banii înapoi. Dacă se vor întrezări şi alte şanse de finanţare, voi fi cu ochii pe ele. Termină şi fiica mea Facultatea de agronomie, vreu să-i pregătesc ferma, să aibă unde lucra.
Rep.: Vă întreb foarte serios şi vreau un răspuns cât se poate de sincer. Chiar dacă e vorba de fata dumneavoastră. E studendă la Agronomie, doar aşa ca să facă şi ea o facultate, ori chiar îi place meseria de agricultor?
R.D.: La admitere a depus dosare la 3 facultăţi, a reuşit la toate, la „fără taxă”. Agronomia a fost alegerea ei, foarte bine putea merge la celelalte două facultăţi de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Aici urmează specialitatea de inginerie economică. Va avea mare nevoie de asta când va fi în producţie, e o meserie foarte căutată.
Rep.: Sunteţi sigur că chiar se va intoarce acasă, termină fata facultatea ca să lucreze pământul în comuna Petricani?
R.D.: Mă gândesc că se va întoarce, eu pentru copii muncesc. Numai pentru mine, ar fi mai simplu. Dar am doi copii, la viitorul lor mă gândesc, de asta mă îngrijesc mai tare. Fata este studentă, iar băiatul, Ionuţ, este elev la Colegiul Tehnic „Ion Creangă” din Târgu Neamţ.
Rep.: Aţi lucrat vreo 10 ani în Italia, acum trudiţi din greu la pământ, în ţară. Unde e munca mai grea?
R.D.: În România, agricultorii muncesc mai mult pentru taxe, nu pentru ei. Trebuie să aibă din ce le plăti. Mare lucru nu ne mai rămâne. Dar nu renunţăm. Din contra, vreau să fac agricultură aşa cum trebuie. Am început să cumpăr sămânţă de calitate, certificată. Ba mai mult, vreau să mă fac şi eu agronom, cu acte în regulă. Simţeam că e nevoie de asta, că trebui să am mai multă pregătire profesională, de specialiate.
Rep.: Adicătelea, sunteţi student? Faceţi şi facultate, nu doar lucraţi pământul.
R.D.: Sigur că da. Anul acesta urmează să iau licenţa, termin Facultatea de agronomie din Iaşi. Sunt colg cu fiica mea, şi ea este tot în anul IV. Eu sunt la „ID”, adică la „învăţământul la distanţă”, iar fiica urmează cursurile „la zi”. La vremea mea, am terminat „la zi” Liceul Agroindustrial Târgu Neamţ, în anul 1986, dar n-am dat imediat la facultate. Voiam banii mei, voiam neapărat să am salariul meu. Tata nu s-a pus contra, m-a lăsat să-mi aleg singur drumul în viaţă. Şi l-am urmat, dar tot la facultate am ajus. N-am făcut facultatea pe banii părinţilor, o fac acum, pe banii mei. Împreună cu fiică-mea. Încerc să ţin pasul cu ea, dar e mai greu. Ea are note foarte mari, dar nici eu nu mă las!
Rep.: Cu multă obidă aţi spus că agricultorii români muncesc mai mult pentru taxe şi mai puţin pentru ei. Cât le mai rămâne? Care sunt birurile care vă împovărează cel mai tare?
R.D.: Deocamdată, nu le ştiu pe cele care ni le impun acum. Mă refer la noile taxe pe venitul agricol. Dar vor fi multe, foarte grele pentru unii. Din păcate, unele taxe le achit de mai multe ori. Plătesc taxa pentru pământ, plătesc apoi taxe pe produsele agricole obţinute. Mai nou, va trebui să plătesc taxe şi pentru vaci, dar ele mănâncă din producţia obţinută din pământul pentru care deja plătesc taxă. Motorina, îngrăşămintele chimice şi erbicidele le cumpăr cu TVA , dar eu vând produsele agricole fără TVA. E drept, TVA-ul este deductibil. Dar sunt nişte bani „îngropaţi” multă vreme. De la Finanţe primim înapoi foarte târziu banii de TVA. Asta în condiţiile în care, dacă nu ne achităm la termen obligaţiile fiscale, plătim penalizări, majorări şi dobânzi la penalizări! Statul ne pune dobânzi, dar nouă nu ne dă nimic la banii pe care ni-i datorează. La TVA-ul restant, la tranşa a doua de plăţi a subvenţiilor. La motorină s-au dat nişte bani pentru tranşa a III-a, pentru a IV-a nu s-a dat nimic. Noi de unde să dăm bani la stat? Să mai plătim şi dobânzi. Când m-am apucat de agricultură, nu ştiam că va fi chiar aşa de greu. Dar de agricultură tot nu mă las! Chestia e că ar trebuie să fie mai corecţi cu noi. Şi nu doar cu agricultorii. Oamenii nici nu mai ştiu ce să creadă. Spun că nu măresc taxele, după care vin cu ele mărite. Se încurajează astfel munca la negru.
Rep.: În cea mai mare parte, pământul pe care îl lucraţi este luat în arendă. În ce relaţie sunteţi cu proprietarii de pământ? Nu vă „încurcaţi” în contracte?
R.D.: Acum s-au finalizat contractele, pentru perioada de 5 ani. Acum lucrăm la refacerea lor. Am discutat cu proprietarii de teren ca să le facem pe 10 ani, nu ca până acum, pe doar 5 ani. Asta ca să pot şi eu investi în acest pământ, să am garanţia că-mi scot cheltuiala făcută. Apoi, mă gândesc şi la programele prin care se alocă bani pentru agricultură. Când depui proiectul respectiv, din acel moment trebuie să ai contract de arendare pe 5 ani. Nu poţi să faci în acea zi 100 de contracte de arendare. Trebuie să le am din timp încheiate, să fiu mai sigur. Am relaţie de bună înţelegere cu proprietarii de teren, arenda le-o plătim în produse agricole, nu vor bani.
Rep.: Cunoaşteţi foarte bine proprietarii de teren. Încă mai sunt unii foarte reticenţi, atunci când vine vorba de a da pământul de dat în arendă? Chiar dacă ei nu-l pot munci…
R.D.: Din păcate, da. Oamenii gândesc diferit. Sunt unii care zic că dau pământul în arendă, bătrâni fiind, că nu-l mai pot lucra. Dar sunt care nu-l dau. Zic că au luptat în război pentru o palmă de pământ, ori că tata lor a murit pe front. Dacă le vorbesc de arendă, spun că vreau să fac din nou colectiv, CAP. Sunt mentalităţi care nu pot fi schimbate aşa de uşor. Acum, după 5 ani, abia de am reuşit să mai „adun” un pic pământurile. Numai aşa pot să fac asolamente, o rotaţie corespunzătoare a culturilor agricole. Încet-încet, pământurile se vor aduna. Vreau să măresc suprafaţa arendată, dacă ajung la vreo 200-300 ha, ar fi foarte bine. Aşa pot să stau mai liniştit şi să-mi aduc copiii lângă mine.
