În urmă cu câțiva ani, au intrat la mine în cabinet o mama cu băiatul ei. Mama mi-a povestit că băiatul are 25 ani și este student la facultatea de inginerie mecanică. Este în anul II și se simte foarte nemulțumit, vrea să abandoneze și să se întoarcă acasă. Mama îmi spune că are doi copii, băiatul este cel mic și sora lui a devenit inginer constructor. Diferența între ei, explică mama, este că băiatul este foarte atașat de ea, o sună de mai mult de 20 ori pe zi, plânge foarte mult și e dependent de ea în totalitate.
Relatarea m-a făcut să mă gândesc că între ei există o simbioză și o să fiu nevoit să desfac această legătura încet, dar sigur. Ideea a fost întărită prin observații: la fiecare câteva secunde, mama atrăgea atenția fiului asupra poziției corecte a corpului și mâinilor, iar băiatul asculta fără să scoată un cuvânt și accepta tot ce i se spunea. Apoi am hotărât să trec un pic și la băiat, să am o discuție cu el. De la prima propoziție am observat probleme mari de vorbire, de exprimare și o atitudine foarte copilărească. Am întrebat-o pe mama despre dezvoltarea lui. Și, într-adevăr, a spus că băiatul a avut o întârziere în dezvoltare și cel mai mult a întârziat vorbirea. Până la 5 ani nu a reușit să formuleze aproape nicio propoziție; pronunța cuvinte, dar nu putea să le lege. Am simțit că băiatul se străduiește și vorbește pe nas și am rămas surprins când, la întrebarea mea dacă a fost cumva la un logoped, la un psiholog, mama a răspuns că n-a știut că e necesar. Mama a ținut să-mi spună că băiatul nu a avut niciodată un prieten în școală, nu s-a acomodat cu copiii. Copiii îl luau în râs și-l batjocoreau. Și totuși, surpriza mea a fost destul de mare când am aflat că băiatul a absolvit unul din liceele din Piatra Neamț și a terminat bacalaureatul cu media 7,5.
Am avut discuții cu mama și cu băiatul, dar aveam senzația că înțeleg problema din ce în ce mai puțin. N-am înțeles de ce au neglijat părinții, de ce s-a închis băiatul atât de tare. Am cerut și mamei, și băiatului să le aplic un test de inteligență. Au acceptat. Rezultat: IQ-ul băiatului era la limita normalității, mai bine spus între retardare și normal. Rezultatul nu m-a surprins. Dar m-a surprins foarte mult reacția mamei și cea a băiatului. Am spus mamei că acest rezultat explică întârzierea în comportament și bineînțeles și în vorbire, aspecte care, separat și împreună, conduc la stări de izolare și la un atașament puternic intre ei. Nu pot să înțeleg, am spus, cum a reușit băiatul dumneavoastră să facă față la liceu și să obțină note bune și cum a reușit să intre la facultatea de inginerie, să urmărească cursurile de matematică și fizică și alte obiecte destul de complicate fără să dea greș (eu m-am așteptat ca mama să-mi spună ca ea s-a străduit din răsputeri și se ducea din când în când la profesori, îi recompensa, se înțelegeau și notele erau pe măsură). Dar nu era așa: notele au fost corecte și reprezentau rodul perseverenței lui la învățătura și nu altceva. Atunci am hotărât să aplic alte două teste psihologice, ca să fiu mai convins că nu am greșit cu aprecierea mea la primul test. Rezultatul a fost că băiatul a reușit să facă față la matematică până la nivelul clasei a III-a. Nici tabla înmulțirii nu a știut-o.
Discrepanța între aptitudinile cognitive și nevoile școlare a fost mai mare de an la an. Nu e de mirare că băiatul n-a mai putut să suporte o presiune atât de mare și a vrut să se retragă. Dar surpriza mai mare a fost atitudinea mamei. Când a aflat adevărul și i s-a pus oglinda în față să vadă realitatea, în loc să accepte situația sau să fie șocată, ea mi-a zis cu mare autoconvingere: „Domnule doctor, am venit la dumneavoastră să mă ajutați să-l fac pe băiatul meu inginer. Nu am venit să-mi arătați că nu are potențial să fie inginer. Toata lumea din jur, inclusiv familia și prietenii mei știu că avem un băiat la facultate și se face inginer. Nu am venit la dumneavoastră ca să aflu că băiatul meu nu poate face facultatea, eu mă așteptam sa-l ajutați să devină inginer“. Atunci i-am răspuns: „Doamnă, să zicem că veți reuși, prin toate metodele, să-l ajutați să termine facultatea. Ce va fi după? Credeți că el, dacă nu știe tabla înmulțirii, o să poată face lucrări de inginer?“ Răspunsul m-a surprins: „Să nu ne gândim la următorii 2-3 ani. Eu vreau să cred că o să poată si o să poată“. Am încercat să-i explic că Dumnezeu a făcut ca fiecare din noi să fie diferit, cu o inteligență cognitiva și emoțională diferite, că unii au primit o capacitate mai mare, alții medie, alții mai mică. Noi trebuie să ne bucurăm că trăim și să acceptăm realitatea. Dacă acceptăm realitatea, vom putea atinge cu până la 10-20% mai mult decât potențialul nostru. Dacă nu realizăm care este potențialul nostru, atunci închidem ochii și ne autoiluzionăm. Eu știu că este foarte greu să explicați altora problemele copilului dumneavoastră. Dar va veni momentul când o să termine facultatea și o să fie nevoit să înceapă un serviciu. Acolo se va confrunta prima data cu realitatea. Cu cât îndepărtați clipa și ascundeți totul sub preș, o să apară un moment de cădere bruscă. Să nu uităm, am continuat să spun acelei mame, că dumneavoastră nu veți trăi la fel de mult ca el. Ce va face băiatul când va rămâne singur și fără niciun instrument de supraviețuire?
Închid aici povestea tristă cu o rugăminte către părinți, profesori, educatori: nu acceptați să oferiți copilului soluții facile și lăsați-l să se confrunte cu situațiile reale mai dure. La urma urmei, răzbunarea va veni mai târziu.
Aștept părerile și sugestiile dumneavoastră!
Cu respect, dr. Miron Itzhak!