Pe vremea mea (forularea asta e semn de îmbătrânire), programa școlară aloca în școala generală multe ore de studiu baladei Miorița. Zeci de ore. Ne învăța sistemul despre baciul care află că asociații vor să-i ia viața și turma (adică munca lui) și – ne învăța cu vârf și îndesat – despre atitudinea lui: nu luptă ci pasivitate, nu iritare ci fatalism. Asta e, îmi iau prietenii gâtul, îmi pregătesc praznicul.
Balada Miorița era unul din subiectele predilecte pentru admiterea la liceu, deci tot puiandrul de român învăța la greu mesajul transmis de sistem.
La liceu, deh, mai crescuseră copiii, deja se forma personalitatea, se făcea upgrade la mesajul tip „capul plecat”. Dă-i din nou cu Miorița, cu baciul pândit de tâlhari, cu asta e, om face praznicul cu luna și cu stelele.
Românii au o altă baladă la fel de cunoscută. Sau aproape la fel. Cea cu Toma Alimoș care lovit de dușman îşi strânge cămaşa peste rană, urcă pe cal şi fuge să le spună ceva de dulce agresorilor. Cât aţi studiat în şcoală (mă refer la cei mai… cu experienţă de viaţă) balada românului care luptă? Da, câteva ore și punct.
Comparația făcută de mine nu e una originală. Au tot făcut-o sociologi, filologi, filosofi care au tot încercat să explice de ce trebuie reformat din temelii sistemul de învățământ dar și de ce, conceptual, generațiile educate înainte de 89 confundă uneori umilința tâmpă cu bunul simț.
Eram învățați la școală ce viteaz e poporul acesta dar ni se servea, și înainte și după pauza mare, Miorița pe pâine. Fatalismul. Împăcarea cu situația dată.
Popoare care vorbesc prin Europa despre vitejie mai sunt. Sârbii. Sau polonii. Și alții… Credeți că învățământul sârb sau polon, și de acum zeci de ani și cel contemporan, propăvăduiau fatalismul în asemenea hal? Tot sistem socialist aveau și polonii sau sârbii dar nu au dus mesajul de supunere, de închinare la rang de politică de stat.
La noi, sistemul a avut grijă ca ideea să fie și implementată consecventă dar și să devină o instituție în sine. Facultatea de partid Ștefan Gheorghiu dar și celelalte fabrici de activiști la vedere sau sub acoperire – inclusiv facultățile de filosofie comunistă, de istorie rescrisă după dictare etc – produceau pe bandă rulantă răspândacii cu legitimație. Rolul lor? Să spele creierii oamenilor, să transforme românii într-o masă depersonalizată, numai bună de desenat sigle și lozinci de partid pe stadioane. Pentru că Miorița era subiect de literatura română dar temă de serviciu pentru cei care aveau misiunea de a transforma o țară întreagă într-o zonă locuită de legume.
Îmi povestea odată un filolog cum a ajuns Miorița balada cu cele mai multe versiuni. Că așa dădea bine la cv-ul baladei. S-a dat zvon în țară: concurs de versiuni! Cine culegea de hăt, departe o altă doină sau baladă nu se alegea cu nimic. Cine găsea o „Mioriță”, reală sau inventată, era premiat. Dacă nu găsea, copy-paste (se practica și atunci), mai schimba o virgulă, un vers, un accent și toate erau frumoase. Era lăudat, primea punctele pentru examenul de grad etc. Devenise zelul de a îmbogăți palmaresul de versiuni ale Mioriței, ale teoriei că în fața statului socialist poți sta în poziție de drepți sau în cea a ghiocelului, un fel de sport național.
Statul socialist e oficial răposat. Produsul lui și acțiunile celor care mizează pe efectul „Miorița” – nu.
Eu unul, m-am săturat de „Miorița”!
Daniel VINCA