Neculai Bălan, generalul din armată şi livada sa unicat

* Omul care a dat Washington-ul pe …Războieni

A ieşit la pensie cu gradul de general locotenent, iar ultima sa funcţie în Armată a fost cea de ataşat militar în SUA. S-a reîntors pe meleagurile natale, în comuna Războieni, unde şi-a  făcut o casă mare şi frumoasă. Apoi s-a apucat serios de agricultură…”Am fost foarte încântat de ideea de a mă întoarce acasă. Dar, înainte de a veni la Războieni, aveam o misiune militară, un mandat de 4 ani, la Washington. Plecasem în 1999 şi urma să mă întorc prin 2003. La jumătatea mandatului, am fost „obsedat” de ideea reîntorcerii pe meleagurile natale, aveam impresia că n-o să mai apuc să ajung la Războieni. Am solicitat întreruperea misiunii, după doi ani de stat la Washington. Asta pentru că am vrut să vin aici, la Războieni! Primul gând a fost acela de a face cu totul altceva, faţă de ce făcusem până atunci. Acel altceva a însemnat să înfiinţez o livadă, pur şi simplu aşa mi-a venit. Să fac şi o grădină de legume. Să-mi simplific traiul. Am încercat să mă apropii de lucrurile simple, de natură. Aveam vreme pentru asta, tot timpul din lume era al meu.” Asta ne-a mărturisit în iarnă, la primul nostru inerviu. Ieri, ne-am reîntâlnit să continuăm discuţia. Rămăseseră multe”nespuse”…

Rep.: Sunt curioasă: chiar nu regretaţi că aţi plecat mai repede de la

Washington?

Neculai Balan: Cum spuneam şi atunci, „obsesia” mea nu era să rămân sau să stau mai multîn SUA, ci să ajung cât mai repede aici, la Războieni. Este singurul motiv pentru care am scurtat şederea acolo. Mi se părea că nu voi avea tip suficient de stat aici. Când vă aratăm livada, m-aţi întrebat dacă mai scriu cărţi. Cândva am cochetat cu asta. Venind aici, m-am gândit că trebuie să fac lucrurile pe are nu le mai făcusem până atunci. Am început cu casa, apoi cu livada, cu grădina de legume. Unora probabil că li se pare ciudat. Pentru că nu „rimează” deloc cu preocupările mele anterioare. Fără să vreau să dovedesc ceva, am vrut doar  să-mi arăt mie că sunt în stare să fac ceva diferit de ceea ce învăţasem şi făcusem o perioadă îndelugată în Armată. Despărţirea de Washington a fost fără nici un regret. A fost o experienţă interesantă, extrem de importantă pentru viaţa mea. Doar atât!

Rep.: De fapt, în State aţi fost în două rânduri, nu doar atunci când v-aâi scurtat şederea…

N.B.: În 1992 am făcut un pas uriaş, plecând din România în SUA. Primisem o bursă pentru o călătorie de documentare de o lună, care a avut foarte mare legătură cu cariera mea. Tema era formarea liderului militar. Temă care s-a regăsit şi în teza de doctorat şi într-un program de reformă în domeniu învăţământului militar, în ideea de a construi un lider militar, ofiţeul lider militar. A doua plecare era cea ataşat militar în SUA. Nu pot să spun că am făcut  carieră în diplomaţia militară, am făcut o aplicare a lucrurilor pe care le ştiam în mediul acela. Trebuia să fiu omul de legătură între Aramta română şi Armata americană. Era momentul de final al pregătirilor noastre pentru aderarea la NATO. Rep.: Vorbeaţi de formarea liderului militar, motiv pentru care v-au şi trimis în SUA. Acum avem lider militar?

N.B.: Sigur că da. Modernizarea învăţământului militar a însemnat o adaptare planurilor şi programelor de învăţământ, în ideea formării liderului militar. Asta înseamnă că sistemul militar ia un tânăr, pe care îl transformă într-un om matur, din care apoi scoate liderul militar. Asta trebuie să fie principala vocaţie a ofiţerului, să fie lider militar. Îmi aduc aminte o întâmplare hazlie. Prin anul 1995, într-o şedinţă a CSAT, un domn foarte important la vremea aceea, atunci cân am propunţat conceptul de „lider militar”, a sărit în sus, spunând că lideri sunt numai la sindicat…

Rep.: Am admirat livada şi grădina de legume. Eraţi foarte preocupat,  cu drag priveaţi la tot ce era în jur, chiar mângâiaţi pomii, viţa de vie, celelalte culturi. Atunci, cât din dumneavoastră era agricultor şi cât militar de profesie?

N.B.: Nu e chiar o prostie să spui că plantele, în general, au nevoie şi de dragoste. Nu doar de apă,  soare şi de substanţe nutritive. Eu cred că toate vietăţile astea care ne înconjoară, pantele sunt şi ele nişte organisme vii, au nevoie de o mângâiere. Plus că ele îţi oferă ţie confort, să te afli în relaţe prietenoasă cu cineva. Foarte adesea, cu oamenii e mai dificil decât cu plantele. Pentru că nu te afli tot timpul în apropierea lor. Pe când eu, în grădina mea, „vorbesc” cât vreau cu pomii, cu legumele…Deşi eu sunt o fire mai practică, nu melancolică. Milităria, în relaţie cu ceea ce fac acum, îmi dă o oarecare rigoare, o anumită ordine. Şi aici, ca în orice domeniu, dac nu ai rigoare, o ordine a lucrurilor, nu iese nimic.

Rep.: Rigoarea şi ordinea le-am văzut şi în livada şi grădina dumneavoastră, Pomii sunt „milităreşte” aliniaţi. La fel şi celelalte culturi. Faceţi agricultură ca la carte, cu ştiinţă aplicată.

Rep.: Acum sunt agricultor cu diplomă! Serios vă spun! Am urmat un curs de calificare în domeniul pomiculturii. De fapt, „buchea” cărţii într-ale pomiculturii am desluşit-o în America. Am întâlnit acolo nişte români, unul era de meserie inginer agronom. Mi-a dat nişte cărţi de specialitate, normal, erau scrise în engleză. Prima „şcolarizare”, ca să zic aşa, am după nişte cărţi americăneşti. Pomii cresc la fel. Şi în America, şi în România. Am în livadă şi un soi de măr brevetat în America.

Rep.: Vă propun să ne  ocupăm de „ostaşii” din grădina dumneavoastră…

N.B.: Priviţi într-o ordine a priorităţilor, a simpatiilor mele, pomii fructiferi sunt prima mea dragoste. Ei sunt şi cei mai vechi de aici, cu ei mi-am început activitatea agricolă. Dar cu aceeaşi plăcere mă ocup şi de legume. Asta are şi o parte practică, imediată. Îmi asigur din grădină ceea ce îmi trebuie în bucătărie. Produsele de acici sunt mai sănătoase faţă de cele pe care le cumpăraţi dumneavoastră din piaţă. Cu prima tranşă de pomi am început în 1995. Spre ghinionul meu, o bună parte am piedut-o, pomii au fost roşi de iepuri. Am cam 160 de pomi, pe care cred că i-am pus de vreo trei ori. Prima dată comiţi erori, apoi se întâmplă să apară bolile şi dăunătoiri. Au fost şi iepurii. Livada n-a răsărit dintr-odată. Am mai multe specii de pomi: meri, peri, caişi, vişini, cireşi. Unele merg mai bine, altele mai rău. La început faci  o mulţime de erori, pe care trebuie să le corectezi apoi. În pomicultură, erorile însemnă moartea omului, trebuie s-o iei de la capăt. Ciclul de intrare pe rod a unui pom este mai mare.

Rep.: Am vorbit de cariera militară, de livadă. Dar nimic despre viaţa de famiel. Soţia, de loc este din Alba Iulia. Acum, a „prins rădăcini” la Războieni…Este unul rodic? Îi prieşte?

N.B.: De mai multă vreme a prins aici rădăcini. În tinereţe, majortatea concediilor le făceam la Războieni, de atunci a prins aici rădăcini, s-a deprins cu viaţa de ţară. Cred că s-a acomodat foarte bine. Deşi e ardeleancă, e vorbăreaţă ca o moldovenacă. Nu sunt probleme de adaptare. Sigur, încă mai sunt nostalgii, dor de zona natală…

Pagină realizată de Tina CONDREA

Foto: Sorin PRUTEANU