Pe parcursul a 40 de ani de activitate profesională am avut ocazia numai de trei ori să mă întâlnesc cu MUTISM SELECTIV ( ELECTIV) . De fiecare dată mă impresiona și mă provoca să adâncesc și să caut rezolvarea, pentru ca acest sindrom care ține în totalitate de factori psihologici care nu au legătură cu partea organică sau genetică. Ultimul caz a ajuns la mine special din Spania pentru a-mi cere (“ Second – opinion- a doua opinie”). Din motive de etică profesională și confidențialitate am schimbat detalii . Este vorba de o fetiță de 9 ani care trăiește cu părinții ei în Spania de când era foarte mică. Mama își amintește că fetița a avut o frică neexplicabilă de persoane străine. Sa ascundea sub pat tremura și plângea des când venea cineva neconoscut acasă la ei. (Aceași anxietate – FOBIE DE STRĂIN – este una din cel mai conoscute fobii la bebeluși și copii mici până la 6 ani). La vârsta de trei ani și jumătate a rămas fetița în grija bunici din România. Părinții împreună cu sora cel mică a fetiței, au rămas în Spania. Mama își amintește că a sunat-o pe fata ei, a întrebat- o cum se simte dar fetița nu a răspuns . A bufnit-o un plâns profund. De atunci nu a mai reușit să vorbească cu fata. Bunica a spus mamei ca din momentul acela nu a mai vorbit nici la grădiniță și nici cu prietenii ei. Numai alături de bunica reușea să vorbească și numai în șoaptă. De atunci și până astăzi fetita nu mai comunică în public ce doar în casă cu părinții și sora ei. Acest fenomen de a refuza în mod conștient să vorbească în public cu anumite persoane dar poate vorbi cu alte persoane preferate de el se numește “MUTISM- SELECTIV ( ELECTIV)”/ Mutismul selectiv este o tulburare anxioasă complexă, manifestată în special la copii, caracterizată prin incapacitatea de a comunica şi a interacţiona în diverse medii sociale pe care le consideră ostile. Trebuie subliniat de la început faptul că aceștia sunt capabili să comunice în situaţii unde se simt confortabil, protejaţi şi relaxaţi. În 90% din cazuri mutismul selectiv este asociat cu fobia socială sau cu anxietatea socială. Fenomenul a fost descoperit în anul 1877 de un psihiatru german dar numai în anul 1943 a fost cercetat și i-a fost dat numele de „MUTISM”. Datorită problemelor psihologice, nu vrea să vorbească cu toate că o poate face. Aceași tulburare se încadrează în cartea de diagnosticare psihologică – ( DSM-5). Dacă tulburarea persistă mai mult de o lună, derutează starea și dispozitia copilului sau adultului și îngreunează comunicarea cu alții. La început sa crezut că mutismul selectiv are o legatură cu Autismul sau cu inteligența cognitivă. Pe parcursul anilor sa văzut că nu este așa. Cercetătorii au observat o corelație interesantă între copiii cu stări de anxietate (fobie de străin și alte fobii) cu cei care au mutism. Prin nevorbire, copilul exprimă o apărare față de el și pune o limită între în relaționarea cu alții. Dacă copilul suferă și de Hipersensibilitate la simțuri și îl face să sufere atunci nevorbirea îl avantajează. Copii și adulții cu fobii sociale prefer să nu intre în contact cu alte persoane. Alți cercetători au pus un accent pe revolta copilul față de părinții lui. Unul dintre părinți este supra-protectiv iar atunci copilul încetează să comunice cu familie preferând să dețină el cotrolul pentru a fi lăsat în pace. Există o altă explicație că prin mutism – copilul își capată atenţia care și-o dorește şi de care nu a avut parte. Psihologii și sociologii spun despre copii care au emigrat într-o altă țară că pentru a nu fi nevoiți să învețe și să comunice într-o altă limbă, aceștia prefer să nu vorbească. Copii timizi și rusinoși care percepția lor de sine este scazută pot dezvolta aceiași problemă, dar sunt și alții care au avut întarziere la vorbit sau care au dificultăți în vorbire (se bâlbuie), ei pot dezvolta mutism. Mutism selectiv apare mai mult la fetițe decât la băiați (fetele sunt mai emotive și afective decât băieții), iar în totalitate în lume sunt între 0.003-0.005 copii cu sindromul de Mutism. Mutismul trece odată cu vârsta . Sunt foarte puțini adulți care suferă de acest fenomen. Îmi amintesc când eram psiholog în armată, din cauza stresului unul din soldați nu a mai putut să vorbească ( mama lui spunea că acasă vorbește fără probleme ), numai după comunicare prin intermediul scrisului și compătimirea acestuia, a început sa vorbească. În cazul în care copilul vostru încetează să vorbească , nu faceți din asta o problemă. Comportați-vă normal. Recomand să mergeți la un psiholog pentru a vedea dacă și părintele are vreo vină pe langă faptul că trebuie să fie eliminate încet problemele care îl stressează. Terapia prin joacă ajută foarte mult, iar tratamentul prin animale ajută și el prin ridicarea încrederii de sine. În nici un caz nu se recomandă tratamentul medicamentos psihiatric. Aştept sugestiile dumneavoastră.
Cu respect, DR.MIRON ITZHAK Psiholog clinician principal cu drept de supervizare Director Institut Miron-Cabinet de psihologie Piatra-Neamt, Mihai Eminescu, nr.3, bl. D4, sc.B, ap.37, parter Tel.: 0233/236146 0724/225214, 0747/627971 E-mail: miron@ambra.ro